"Lumi noi" la SoNoRo - interviu cu Răzvan POPOVICI

Ajuns la cea de-a şasea ediţie, Festivalul de muzică de cameră SoNoRo e în plină desfăşurare. Directorul său, violistul Răzvan Popovici, ne dezvăluie cîteva dintre noutăţile acestui an, de la repertoriul ales şi interpreţii prezenţi, la sălile alese şi surprizele pregătite. Şi ne arată cum muzica simfonică poate fi o delectare, şi nu o corvoadă, chiar pentru un public larg. (I. P.)


Ce înseamnă muzică de cameră?

Muzica de cameră este sufletul muzicii clasice. O orchestră simfonică, de peste 100 de persoane, cîntă cu adevărat bine dacă, de fapt, cîntă cameral, ascultînd celelalte instrumente şi reacţionînd atent la reacţiile cele mai fine ale celorlalţi. Muzica de cameră este nucleul oricărei activităţi muzicale.

Care este profilul SoNoRo şi cu ce se deosebeşte el de alte festivaluri de profil, „Enescu“, de pildă?

SoNoRo este un festival tînăr şi plin de elan, agil şi inovativ. Fiind independent, are libertate artistică nelimitată. În momentul de faţă dă tonul în România. Chiar am observat că mai toate iniţiativele similare s-au lăsat inspirate într-un fel sau altul de Festivalul SoNoRo. Neavînd un suport guvernamental uriaş în spate, SoNoRo a reuşit în cei şase ani de existenţă să creeze un nou public şi să transforme muzica de cameră într-un subiect de conversaţie.

Ce aduce nou festivalul de anul acesta faţă de ediţiile anterioare?

Pentru prima dată jazz, multe compoziţii în primă audiţie, peste 40 de artişti, săli noi (The Ark, Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“, Sala de Marmură a BNR), Braşovul – ca nouă destinaţie în cadrul turneului naţional – şi un păsăroi SoNoRo care zboară spre... lumi noi.

Ce uneşte muzica simfonică şi jazzul şi cum faceţi, practic, acest lucru în festivalul de anul acesta?

Le uneşte în primul rînd titlul NEW WORLDS. Fără jazz, „lumea nouă“ ar fi inimaginabilă. În plus, toţi artiştii implicaţi în seratele de jazz sînt muzicieni desăvîrşiţi pe tărîmurile „clasice“: Benjamin Schmid este cel mai renumit violonist clasic austriac, contrabasistul Georg Breinschmid a fost membru al Filarmonicii din Viena, cîntăreaţa Luiza Zan a studiat opera, pianistul lituanian Petras Geniu˘sas a cîştigat nenumărate concursuri importante de pian şi este profesor la Vilnius şi Tokyo, iar saxofonistul newyorkez Daniel Schnyder a studiat clarinetul şi violoncelul şi, pe lîngă compoziţiile de jazz, scrie muzică clasică pentru cele mai renumite orchestre şi ansambluri, printre care şi Filarmonica din Berlin.

Anul trecut aţi lansat vinuri, acum, din cîte am înţeles, lansaţi un ceai... Cum se potrivesc acestea în tabloul general?

Subliniează spiritul aventuros şi inventiv al Festivalului SoNoRo. De data aceasta acompaniază publicul în voiajul înspre lumi muzicale noi. Ambele nume ale ceaiurilor special create în acest an – Alborada şi Nocturne – îi lasă pe ascultători să viseze, să-şi lase gîndurile să zboare departe, acompaniaţi de arome îndepărtate. Evident, în compania păsării SoNoRo...

Se spune, despre cutare muzician, că e „foarte bun, extraordinar“. La ce se referă de fapt aceste aprecieri, în mod concret? Ce înseamnă cu adevărat un virtuoz?

Un adevărat muzician este un artist care povesteşte ceva, sincer şi profund, de fiecare dată cînd interpretează pe scenă. Fără o cultură generală solidă sînt de părere că nu poţi ajunge la un nivel ridicat al interpretării. Există virtuozi care epatează prin rapiditate şi somptuozitate, adesea însă astfel de interpretări sînt destul de goale şi nu impresionează emoţional aproape deloc. În ultimii ani, caracterizaţi prin dorinţa de a asculta muzicieni care cîntă cît mai aproape de perfecţiune, am putut constata că o întreagă generaţie a fost la început propulsată de agenţiile de impresariat sau de casele de discuri majore şi că, între timp, a fost înlocuită de alta nouă. Cred că generaţia „photoshop“, aşa cum o numesc eu, va fi înlocuită de una nouă, unde muzica este mai importantă decît marketingul. De aceea motto-ul proiectului educativ al festivalului, SoNoRo-INTERFERENŢE, este „Avem nevoie nu numai de buni instrumentişti, ci de adevăraţi muzicieni“, incluzînd în cadrul workshop-ului mese rotunde despre literatură, fotografie, poezie, film.

S-a schimbat statutul muzicianului în ultimul timp, al solistului? Dar al celui din orchestră?

Cu siguranţă. Cei mai mulţi solişti renumiţi au început în ultimii ani să dedice perioade considerabile din agendele concertistice muzicii de cameră, iniţiind festivaluri sau proiecte speciale, astfel încît viaţa muzicală a fost îmbogăţită cu adevărat. Unii dintre aceştia, prin notorietatea pe care o au, au făcut cunoscute unui public larg bijuterii ale muzicii de cameră, pînă atunci rămase ascunse, sau au consacrat compozitori contemporani, care altfel nu ar fi avut ocazia să fie apreciaţi la adevăratul lor nivel. În acelaşi timp, cred că muzicianul din orchestră este cel care pierde „bătălia“ muzicală pe termen lung. Sînt timpuri tulburi, în care multe orchestre din întreaga lume sînt închise şi vor fi mai departe închise. Iar mulţi membrii ai orchestrelor sînt salariaţi, şi nu muzicieni. Au devenit comozi, inflexibili, li se pare că totul li se cuvine, în contextul în care, de fapt, nu mai sînt artişti, ci executanţi. Singura soluţie, după părerea mea, este aceea de a crea ansambluri orchestrale agile, flexibile, inovative, unde nu salariul şi, implicit, siguranţa de zi cu zi sînt primordiale, ci calitatea şi dragostea pentru muzică. Atunci nici găsirea finanţărilor nu mai este o problemă adevărată. Cele mai bune exemple sînt Deutsche Kammerphilharmonie din Bremen sau Mahler Chamber Orchestra. Este normal ca publicul să fie plictisit de un concert simfonic, cîntat de o orchestră blazată, şi entuziasmat de interpretarea captivantă a Cvintetului lui Brahms de cinci muzicieni extraordinari.

Ce aţi făcut nou de la ultima ediţie dvs. personal? Cum e să fii violist, şi nu violonist?

Bănuiesc că vă referiţi la ce activităţi am avut între ediţiile SoNoRo... am concertat extrem de mult (cel mai special concert a fost debutul pe care l-am avut cu ansamblul meu, Ensemble Raro, la Lucerne Festival în Elveţia, poate cel mai important festival european după Salzburger Festspiele), am absolvit prima ediţie a Festivalului SoNoRo Arezzo, în Toscana, am citit multe cărţi (şi multe ediţii Dilema veche!) şi am reuşit să am şi o mică vacanţă de vară... fără laptop şi telefon! Este extraordinar să fii violist pentru că aşa poţi avea timp să pui la cale ceva atît de amplu ca Festivalul SoNoRo. Ca violonist ar fi trebuit să studiez game şi arpegii mai tot timpul!

Cum se desfăşoară festivalurile asemănătoare în străinătate, în Germania, în Elveţia?

Festivalurile asemănătoare din străinătate se desfăşoară exact la fel. Dacă aşteptaţi să vă mărturisesc că aş organiza SoNoRo în străinătate altfel, trebuie să vă dezamăgesc. Dacă ai o echipă bună, poţi organiza oriunde un festival la cel mai înalt nivel. Ceea ce este totuşi o problemă uriaşă (şi inacceptabilă) în România este imposibilitatea de a închiria un pian de concert excelent.

Ce ne puteţi spune despre publicul de acolo/publicul de aici?

Am avut plăcerea să „simt“ publicul cel mai atent la Viena, Tokio şi Riga. Era un public care emana o energie deosebită, dat fiind faptul că era alcătuit sau din persoane care se pricep (în Sala Mozart din Konzerthaus din Viena, din sala arhiplină de peste 700 de persoane, peste 600 erau abonaţi) sau din muzicieni (la Riga, majoritatea publicului o constituie muzicienii – este exact contrariul situaţiei din Bucureşti, unde aproape nici un muzician nu merge la concerte şi unde se vede dezinteresul clar în muzică, în contextul în care se mai şi plînge lumea că nu sînt destule concerte de calitate!). Publicul de la concertele SoNoRo este tînăr, curios, entuziast şi elegant. De pe scenă îl simt de la an la an mai rafinat şi deschis.

Care au fost cele mai... interesante momente, de pînă acum, ale festivalului de anul acesta?

Incredibila atenţie cu care publicul a ascultat Verklärte Nacht (Noaptea transfigurată) de Arnold Schönberg în concertul de deschidere din Sala Unirii a Palatului Cotroceni, atmosfera newyorkeză din The Ark de la concertul trioului de Jazz Benjamin Schmid – Stian Carstensen – Georg Breinschmid, interpretarea extraordinară a cvintetului de Ernst von Dohnányi din Palatul Cercului Militar Naţional şi acordurile celor patru instrumente Jacobus Stainer în Catedrala Sf. Iosif. 

a consemnat Iaromira Popovici 

Răzvan Popovici este violist, iniţiatorul şi directorul Festivalului Chiemgauer Musikfrühling din Traunstein, Germania, al seriei de concerte de muzică de cameră „Pèlerinages“ din München şi al Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo din Bucureşti. Ca membru al Ansamblului Raro a debutat în sezonul 2009/2010 la Musashino Hall din Tokio, la Konzerthaus şi Musikverein din Viena şi la Carnegie Hall din New York.