Obiecte şi vîrste

Cînd eram mică, mergeam la bunica mea şi vedeam cîte 20 de suluri de hîrtie igienică chinezească, galbenă, puse bine în baie – mi se părea ceva nefiresc şi umilitor. Aşa cum mă revoltam împotriva bietei furnici din binecunoscuta fabulă, tot aşa protestam împotriva nevoii de a acumula diverse lucruri, cu prea mult timp înainte de a fi folosite. Împotriva unei dominaţii a obiectelor utilitare.

Ideea mea de atunci era că nu trebuie să laşi meschinele chestiuni materiale să pună stăpînire pe tine, pe gîndurile şi timpul tău. Achiziţionarea categoriei de obiecte utilitare numite provizii mi se părea o acţiune umilitoare şi sub demnitatea unei persoane spontane, creative şi idealiste (cum mă credeam pe atunci).

De altfel, nici nu prea observam acest tip de obiecte. Pînă la o anumită vîrstă, partea practică nu prea există (sau cel puţin aşa s-a întîmplat în cazul meu). Orice menţionare, din partea adulţilor familiei, a treburilor necesare părea o blasfemie.

Obiectele pe care le observam erau cele de alt tip: estetic-afective. Un afiş cu Beatles, care bătuse cale lungă de la Paris pînă în camera mea din România ceauşistă, era printre primele lucruri pe listă. Un caiet chinezesc învelit în ceea ce părea mătase roz, în care îmi ţineam jurnalul, intra în aceeaşi categorie. O mini cvasipanteră roz din cauciuc, pe care scriam tot soiul de mesaje autoadresate, esenţiale pe moment… Un casetofon plat, mono, de tip culcat, la care am ascultat în disperare Abba, Beatles, Simon & Garfunkel. Cu carneţelul alăturat în care scoteam cuvintele – play şi rewind, play şi rewind… Caietele de şcoală propriu-zise, la sfîrşitul cărora mă războiam, unilateral, cu băieţii care îmi plăceau şi cu numele lor.

E drept că, în cameră, mai exista o oglindă mare, pe o toaletă. Singurul obiect din seria celor legate de un alt tip de estetică, de imagine şi de… cosmetică. Recunosc însă că, deşi evoluţia normală pe linia feminină medie a unei adolescente s-ar fi putut îndrepta şi spre domeniul acesta, şi anume cel cosmetic, în ce mă priveşte nu a prea fost aşa: cremele şi suratelele lor mi-au fost doar utile, dar nu neapărat şi dragi. Linia estetic-afectivă a continuat mai curînd tot pe direcţia caietelor, caieţelelor şi hîrţoagelor de toate felurile (computerul încă nu apăruse, sau nu se încetăţenise), a jucăriilor (copilului, şi nu numai), cărţilor şi filmelor.

Totuşi, cu timpul, ceea ce gospodinele numesc „obiecte de casă“ a început să conteze. Ceea ce dispreţuiam în elanurile vîrstei juvenile a început să capete contur în liniştea, uneori întunecată, a vîrstei a doua. Pe scurt, am început să apreciez un castron de salată sau un mixer pentru suc de fructe.

Asta din categoria obiectelor gospodăreşti de durată. Cea mai mare schimbare a fost dependenţa de cele perisabile: proviziile de care vorbeam la început, proviziiile „de casă“ pentru care le dispreţuiam (cu măsura de rigoare) atît pe propria bunică, cît şi pe furnica din poezie.

Acum cîteva zile m-am surprins, însă, uitîndu-mă galeş la o pungă cu multe suluri de hîrtie igienică, albe toate, ce stăteau regulamentar aliniate pe raftul de sus al cămării mele (căci am reuşit să posed şi aşa ceva). Nimic spectaculos: şi, totuşi, liniştitor. Din perspectiva unui gen minor de frică existenţială care te transformă din greier în furnică, după o vîrstă şi cîteva experienţe mai puţin plăcute…

Cert e că tăcutele şi impersonalele suluri de hîrtie nu sînt singurele obiecte de acest tip care îmi populează casa şi existenţa: lor li se alătură o pungă cuprinzătoare de detergent, un coş cu fructe şi altul cu legume, un dulap subteran cu „produse de curăţat“, borcane goale, cîrpe şi bureţi.

Treptat, poezia jucăriilor de pluş şi a caietelor de mătase e – dacă nu înlocuită – măcar dublată de cea a unei mături cenuşii cu coada roşie şi a unui nou tip de mop absorbant. Obiectele nu sînt doar uneltele, ci şi semnele vîrstelor – şi acesta nu e, neapărat, cel mai rău lucru posibil.