"Iniţieri" de sezon

Publicat în Dilema Veche nr. 419 din 23-29 februarie 2012
Spital, în Franţa jpeg

Zilele astea orice ieşit din casă a fost o aventură şi o iniţiere. Precum Făt-Frumos, am trăit în două zile cît în doi ani: ce-i drept, experienţe mici, dar sîcîitoare (ceea ce le-a supradimensionat pe moment).

În ziua cu zăpadă maximă, cred că 13 (!) februarie, am ieşit pe stradă, aveam, n-aveam treabă. Din confortul de dinăuntru n-am realizat mare lucru din haosul exterior. În ciuda ştirilor apocaliptice – şi de astă dată pe bună dreptate. Cert e că am ieşit într-o lume atît de plină de „infernul alb“ (metaforă deja lipsită de orice sens prin folosire mai mult decît îndelungată), încît nu aveai, la propriu, pe unde s-o apuci. Dacă pînă atunci mă plîngeam că nu mai sînt trotuare – voind de fapt să spun, hiperbolizînd, că avem un foarte mic spaţiu pietonal –, acum chiar nu erau. Mormane albe ne pîndeau pretutindeni, antiutopic înfricoşător, iar înaintarea era un efort real şi, de multe ori, imposibil. Era o transpunere nedorit de exactă a binecunoscutelor coşmaruri în care vrei să ajungi într-un loc „binecuvîntat“ sau la cineva iubit şi nu poţi să înaintezi. Oameni şi maşini se mişcau, haotic, pe carosabil, într-o ordine cel puţin aleatorie: cînd pietonii o luau înaintea vehiculelor împotmolite, cînd acestea zvîcneau în faţa celor ce-şi croiau anevoie drum. Măcar cu ocazia asta, un soi de armistiţiu temporar se instituise între cele două categorii, altfel, rivale: împărţeau, într-o înţelegere mută, din strictă necesitate, acelaşi rîvnit teritoriu: carosabilul.

Escaladînd troiene, m-am îndreptat spre staţia de autobuz. Autobuzul, evident, întîrzia, aşa că am început să vînez taxiuri. Aceleaşi taxiuri care nu se arătaseră cu nici un chip la comandă: deşi aveau becul verde aprins (am învăţat într-un tîrziu şi eu că asta înseamnă că e liber), nu opreau, oricîte semne disperate le-ai fi făcut. Într-un tîrziu, a oprit unul.

Nu mai ştiu exact de la ce firmă era. Ştiu, însă, că, auzind traseele mele, şoferul mi-a cerut din start 30 de lei, invocînd următorul motiv: este atît de ud la picioare – pentru că a trebuit să se dea jos de nenumărate ori din maşină ca s-o împingă, aceasta rămînînd adesea înzăpezită –, încît va trebui să dea cel puţin 200 de lei pe medicamente. Precizez că era un om tînăr, în jur de 30 de ani.

Am acceptat deal-ul, dintr-un soi de laşitate grăbită a clientului epuizat de relaţiile deficitare cu prestatorii de servicii. Aceeaşi laşitate care m-a făcut, mai demult, să nu mă plîng în piaţă, după ce o doamnă cu căciulă, aparent amabilă, m-a păcălit cu vreo 10 lei, după ce mi-a vîndut şi nişte mandarine atît de seci, încît parcă erau de hîrtie.

N-am dovezi, n-am fost destul de atentă – mi-am şoptit în conştiinţa mea de consumator dornic să-şi arate, măcar sieşi, că totul e sub control. Aşa şi cu taximetristul: nu mai suportam încă un scandal. Estimarea mea a fost corectă: după ce i-am promis suma dorită, şi ea cam cu 10 lei mai mult decît făcea de-adevăratelea, am fost cei mai buni prieteni. Mi-a povestit o mare parte din viaţa şi din aspiraţiile lui, de cînd a fost şofer de TIR încoace.

Ideea e, pare-mi-se, următoarea: sîntem prieteni, eu – cel care oferă servicii, cu tine – cel care le primeşte, doar dacă, într-un mod cvasi asumat, mă laşi să te păcălesc. E aşa, un fel de înţelegere nescrisă între noi, ca să putem supravieţui fiecare: să acceptăm, aproape de comun acord, o înşelătorie în limite permise, ca să nu ieşim nici unul, nici altul mai şifonaţi decît putem duce: 10 lei în plus sau în minus, ce mai contează.

Cine nu păcăleşte, în condiţiile vieţii de acum, înseamnă că e fraier. Totuşi, nu trebuie s-o facă prea exagerat, ci cu măsură, să ţină cont de cu cît poate fi păcălit omul din faţa lui: dacă nu e un peşte cu adevărat mare, ci un mediu „om al muncii“, atunci nu trebuie păcălit prea mult: e cazul să i se ia doar cît e necesar pentru ca prestatorul să se simtă cu conştiinţa împăcată.

Nu trebuie, însă, să vă speriaţi de cazurile prezentate. Ele nu reprezintă decît un procent (mă feresc să zic care) din totalul celor care ne oferă servicii. Sînt şi mulţi alţii pur şi simplu cinstiţi.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.