"Iniţieri" de sezon
Zilele astea orice ieşit din casă a fost o aventură şi o iniţiere. Precum Făt-Frumos, am trăit în două zile cît în doi ani: ce-i drept, experienţe mici, dar sîcîitoare (ceea ce le-a supradimensionat pe moment).
În ziua cu zăpadă maximă, cred că 13 (!) februarie, am ieşit pe stradă, aveam, n-aveam treabă. Din confortul de dinăuntru n-am realizat mare lucru din haosul exterior. În ciuda ştirilor apocaliptice – şi de astă dată pe bună dreptate. Cert e că am ieşit într-o lume atît de plină de „infernul alb“ (metaforă deja lipsită de orice sens prin folosire mai mult decît îndelungată), încît nu aveai, la propriu, pe unde s-o apuci. Dacă pînă atunci mă plîngeam că nu mai sînt trotuare – voind de fapt să spun, hiperbolizînd, că avem un foarte mic spaţiu pietonal –, acum chiar nu erau. Mormane albe ne pîndeau pretutindeni, antiutopic înfricoşător, iar înaintarea era un efort real şi, de multe ori, imposibil. Era o transpunere nedorit de exactă a binecunoscutelor coşmaruri în care vrei să ajungi într-un loc „binecuvîntat“ sau la cineva iubit şi nu poţi să înaintezi. Oameni şi maşini se mişcau, haotic, pe carosabil, într-o ordine cel puţin aleatorie: cînd pietonii o luau înaintea vehiculelor împotmolite, cînd acestea zvîcneau în faţa celor ce-şi croiau anevoie drum. Măcar cu ocazia asta, un soi de armistiţiu temporar se instituise între cele două categorii, altfel, rivale: împărţeau, într-o înţelegere mută, din strictă necesitate, acelaşi rîvnit teritoriu: carosabilul.
Escaladînd troiene, m-am îndreptat spre staţia de autobuz. Autobuzul, evident, întîrzia, aşa că am început să vînez taxiuri. Aceleaşi taxiuri care nu se arătaseră cu nici un chip la comandă: deşi aveau becul verde aprins (am învăţat într-un tîrziu şi eu că asta înseamnă că e liber), nu opreau, oricîte semne disperate le-ai fi făcut. Într-un tîrziu, a oprit unul.
Nu mai ştiu exact de la ce firmă era. Ştiu, însă, că, auzind traseele mele, şoferul mi-a cerut din start 30 de lei, invocînd următorul motiv: este atît de ud la picioare – pentru că a trebuit să se dea jos de nenumărate ori din maşină ca s-o împingă, aceasta rămînînd adesea înzăpezită –, încît va trebui să dea cel puţin 200 de lei pe medicamente. Precizez că era un om tînăr, în jur de 30 de ani.
Am acceptat deal-ul, dintr-un soi de laşitate grăbită a clientului epuizat de relaţiile deficitare cu prestatorii de servicii. Aceeaşi laşitate care m-a făcut, mai demult, să nu mă plîng în piaţă, după ce o doamnă cu căciulă, aparent amabilă, m-a păcălit cu vreo 10 lei, după ce mi-a vîndut şi nişte mandarine atît de seci, încît parcă erau de hîrtie.
N-am dovezi, n-am fost destul de atentă – mi-am şoptit în conştiinţa mea de consumator dornic să-şi arate, măcar sieşi, că totul e sub control. Aşa şi cu taximetristul: nu mai suportam încă un scandal. Estimarea mea a fost corectă: după ce i-am promis suma dorită, şi ea cam cu 10 lei mai mult decît făcea de-adevăratelea, am fost cei mai buni prieteni. Mi-a povestit o mare parte din viaţa şi din aspiraţiile lui, de cînd a fost şofer de TIR încoace.
Ideea e, pare-mi-se, următoarea: sîntem prieteni, eu – cel care oferă servicii, cu tine – cel care le primeşte, doar dacă, într-un mod cvasi asumat, mă laşi să te păcălesc. E aşa, un fel de înţelegere nescrisă între noi, ca să putem supravieţui fiecare: să acceptăm, aproape de comun acord, o înşelătorie în limite permise, ca să nu ieşim nici unul, nici altul mai şifonaţi decît putem duce: 10 lei în plus sau în minus, ce mai contează.
Cine nu păcăleşte, în condiţiile vieţii de acum, înseamnă că e fraier. Totuşi, nu trebuie s-o facă prea exagerat, ci cu măsură, să ţină cont de cu cît poate fi păcălit omul din faţa lui: dacă nu e un peşte cu adevărat mare, ci un mediu „om al muncii“, atunci nu trebuie păcălit prea mult: e cazul să i se ia doar cît e necesar pentru ca prestatorul să se simtă cu conştiinţa împăcată.
Nu trebuie, însă, să vă speriaţi de cazurile prezentate. Ele nu reprezintă decît un procent (mă feresc să zic care) din totalul celor care ne oferă servicii. Sînt şi mulţi alţii pur şi simplu cinstiţi.
