Vrajbe politice şi personale

Îmi aduc aminte, cu claritate, de perioada Pieţei Universităţii: eram studentă şi locuiam cu chirie într-un demisol. Vecinul meu era un domn care studiase, pînă în ’89, la Academia „Ştefan Gheorghiu“: un băiat de la ţară ce visa să ajungă prim-secretar – de judeţ sau de sector. De altfel, de la el aflasem, indirect, ce se întîmplase la Timişoara în decembrie ’89: avea temă, de la facultatea de partid, să asculte Europa Liberă. Şi cum pereţii erau subţiri…

Evident, în perioada Pieţei Universităţii era de partea celor care munceau, şi nu gîndeau (conform sloganurilor timpului). Era împotriva Pieţei: de cîte ori ne întîlneam pe drumul spre toaleta comună, schimbam cîteva replici bine-simţite şi antagonice. Dar acestea erau departe de a fi suficiente: aşa că, îmi amintesc, am găsit eu soluţia salvatoare pentru vremea aceea: am lipit un abţibild cu „Votaţi Ion Raţiu!“ pe uşa de la toaleta comună.

Vremurile s-au schimbat, şi polarităţile s-au mai domolit de atunci. Lucrurile păreau să fi intrat într-un oarecare normal, şi oamenii – mai puţin încrîncenaţi şi mai preocupaţi strict de propriile existenţe.

În ultimele două-trei săptămîni, însă, lucrurile nu au mai stat chiar aşa. Spiritele s-au încrîncenat, din nou, destul de puternic, şi am simţit, iarăşi, ce simţeam în anii ’90: o adiere de vrajbă, gata să se schimbe, la cel mai mic cuvînt greşit, în rafală sau vijelie. Nu degeaba spunea astroloaga mea (dacă mi-o pot însuşi) că sînt vremuri controversate şi încrîncenate, cam pînă pe la sfîrşitul lui iulie.

Am intrat într-un taxi şi şoferul, un tînăr aparent destul de la locul lui, a încercat să mă convingă tot drumul să votez „da“ (era înainte de referendum), cu argumente în stilul sloganurilor de pe margine de drum: „Dacă nu vă duceţi înseamnă că aţi cîştigat bine, aţi dus-o bine în ultimul timp...“

Mi-a venit să rîd, dar şi să plîng, în acelaşi timp: pentru că atît sloganurile, cît şi atitudinea şoferului de taxi îmi evocau nişte imaginari ani ’50 (pe care e drept că nu i-am trăit), cu sinistre formule şi acuzaţii din registrul luptei de clasă. M-am ţinut demnă, şi l-am lăsat să peroreze. La sfîrşit i-am spus că, orice mi-ar spune, eu, una, tot nu mă duc. Şi m-a întrebat: „Dacă o marcă de detergent nu vă convine, nu o schimbaţi cu alta?“.

Metaforele din domeniul consumului şi advertising-ului m-au mai binedispus, aşa că i-am răspuns: „Doar dacă găsesc altă marcă mai bună. Doar dacă am cu ce să-l schimb. Altfel, nu e cazul“. După care, am tăcut şi unul, şi altul, demni.

Mai trist a fost cînd am avut un conflict, sau mai curînd o discuţie, cu un prieten. Ideea lui era că actualul regim i-a afectat viaţa personală: nu numai că a cîştigat mai puţin, dar a şi fost mai puţin apreciat, profesional, într-un cerc cu o anumită orientare politică.

Mi-am dat seama că oamenii tind să confunde şi să amestece chestiunile personale cu cele publice. Şi politice. Tind să pună dezamăgirile şi eşecurile personale pe seama conducătorilor lor, tind să găsească ţapi ispăşitori la nivel naţional.

Mi s-au pus, pe aceeaşi linie, întrebări de genul: „Da’ vă place cum arată Băsescu? Da de Elena Udrea vă place?“. Şi totuşi, nu ne jucam „Flori, fete, filme sau băieţi“; ci de-a legile şi instituţiile ţării. Domeniu în care opţiunile, aş zice, tind să fie mai seci şi mai stricte, fără fente şi piruete.

Mai rămîne, ca tabloul să fie complet, numai să citez un alt prieten, care spunea despre Traian Băsescu că „e trimisul diavolului pe pămînt“(!). Asta doar ca să dau seamă de nivelul de maturitate al unora dintre conaţionalii noştri.

Cert e că, în ajun de referendumul ăsta, mai mult ca oricînd, mi s-au reiterat senzaţiile de disensiuni capabile să se transforme oricînd în vrajbe, pe care le-am avut cu ocazia Pieţei Universităţii şi a mineriadei. E adevărat, pînă una-alta, nu s-a ajuns la violenţe fizice, ca atunci. Poate că sîntem într-o altă epocă, în care anumite lucruri se întîmplă la nivel verbal, conceptual, simbolic. Doar că şi aşa pot fi foarte neplăcute şi scăpate de sub control.