Peşte - şi alte acvatice

Abia în ultimul timp, în perioada cînd a mea odraslă era mică, am conştientizat ideea de... peşte. Ideea, precum şi peştele în sine: medicul pediatru spunea să-i dăm peşte măcar o dată pe săptămînă... Omega 3... etc.

Pentru mine, a cam fost o surpriză. Şi o problemă, avînd în vedere că, în familia mea, peştele aproape nu exista ca aliment. Da, se mîncau şniţele şi cartofi prăjiţi, chifteluţe, supă cu găluşti. Dar peşte, aproape niciodată. Era un fel... alien.

Senzaţie întreţinută şi de o percepţie greşită, probabil, în lumina propriilor frici, a poveştii lui Dickens „Osul de peşte fermecat“: în mintea mea de atunci, o vedeam pe prinţesă înecîndu-se cu osul de peşte, aşa cum mă înecasem eu cu unul, la una din foarte rarele mese festive din familia extinsă în care s-a „servit“ aşa ceva – crap pare-mi-se. (Asta după ce un binevoitor din familie mi-a spus una din replicile deja clasice în ce priveşte peştele, şi anume „Nu are decît oase mari, şira spinării, nu-ţi fă probleme“.)

Aşa că a trebuit să mă documentez despre peşte şi peşti. Pe vremea lui Ceauşescu, cam singurul pe care-l ştiam, pane, de prin restaurante, era şalăul. Aşa pane cum era, fără oase şi fără personalitate, părea tot un fel de şniţel mai puţin savuros. Ceilalţi peşti erau stavrizii, cred, congelaţi, pe care-i fierbeam pentru rarele noastre pisici. Despre care ştiu un singur lucru: miroseau îngrozitor (deşi alţi oameni din vremea aceea ne-au certat că-i dăm mîţelor, pentru că sînt foarte buni şi pentru oameni).

Peştii „posibili“ erau cei din conserve, care se puteau mînca, aveau oase aproape invizibile, şi care, la petrecerile din adolescenţa mea, erau serviţi sub formă de pastă; icrele, cîte se găseau; batogul afumat care, deşi avea ceva oase, se putea mînca; guvizii de la 2 Mai, grămezi-grămezi, cu cartofi prăjiţi; şi peştii de plastic pe care Zîna Mării (unul din personajele vastei mitologii de familie de atunci) ni-i punea pe lampă mie şi unei prietene, pe cînd stăteam în Mangalia.

În perioada de după ’89 apăruseră păstrăvii. Care, din nefericire, mi-au confirmat imaginea mea despre peşte, ca aliment: ceva care se mănîncă foarte greu, cu mari riscuri (oasele) şi din care te alegi cu foarte puţin. Salvarea ihtioformă a fost tot o conservă, şi anume cea de ton: în vremea aceea s-a descoperit că era bun la orice, de la salate cu porumb la spaghete.

Singurii peşti, neconservaţi, din acea perioadă, pe care i-am acceptat, au fost hamsiile mici şi uleioase din Prichindelul de la Neptun. La început de ani 2000 se mîncau după eforturile unei lungi cozi cu îmbrîncituri, pe un carton slinos, cu chiflă şi mujdei.

Tot în anii 2000 am descoperit alte vietăţi acvatice, situate în altă parte pe lanţul trofic, care m-au făcut să-mi schimb percepţia asupra locuitorilor buni de mîncat ai apelor: fructele de mare, creveţii şi scoicile. Fără oase şi gustoase, se puteau mînca aproape oricum.

Tîrziu, a apărut şi în viaţa mea, cu greu, somonul. Şi apoi, ca o încununare a ideii de peşte fără oase, care seamănă cu o friptură de porc, tonul (neconservat).

Astea toate la oraş, în supermarketuri şi restaurante. La mare, însă, au evoluat şi acolo lucrurile: de cîţiva ani mergem la o terasă la 2 Mai, Dinamo, unde luăm peşti mari, buni şi nu foarte scumpi. Acolo mi-am făcut eu reiniţierea în materie de mîncat peşte: am înţeles, în sfîrşit, după ani, cum se pot scoate oasele fără eforturi care să-ţi strice plăcerea. Şi aşa am putut mînca calcan, zargan şi păstrugă, scăpînd cu viaţă după. Şi chiar plăcîndu-mi.

Odată iniţierea (ce-i drept tardivă) făcută, am început să am ochi şi pentru alte locuri cu peşte şi fructe de mare de pe litoralul românesc. Nu am găsit nici unul care să se compare cu faimosul Dalboka din Bulgaria, unde poţi mînca scoici cu aproape orice. Totuşi, există cîteva – dar nu destule! – locuri posibile.

Unul dintre ele este Popasul pescarilor, din Olimp. Acolo, dacă scapi viu după ce treci calea ferată care e chiar înainte de restaurant, ai ocazia să înfuleci, chiar pe malul mării, scoici, melci şi peşti de toate felurile. Nu foarte ieftini, ce-i drept, dar e un început...