Gianni, George, papa şi femeile
Mereu am vînat, în filme, atitudini măcar sugerat feministe ale personajelor masculine. Le-am urmărit evoluţia în raport cu partenerele lor de pe ecran, tot sperînd o schimbare surprinzătoare în ce le priveşte.
În sfîrşit, într-o serie de ultime filme văzute, mai toate de un anumit nivel, am descoperit, cu vîrf şi îndesat, asemenea atitudini. Eroii acestora (Gianni e le donne, 2011, regia Gianni Di Gregorio; Habemus Papam, 2011, regia Nanni Moretti; The Descendants, 2011, regia Alexander Payne, şi The Artist, 2011, regia Michel Hazanavicius) se bazează, mai mult decît altă dată şi, în general, în mod esenţial, pe femei şi pe modul de a fi. Tradiţia producţiilor cinematografice medii cu care am crescut, prin anii ’70, ’80 şi chiar ’90, în bine-cunoscuta linie macho, în care bărbatul-erou rezolva tot, iar femeia din film era, îndeobşte, o parteneră pur decorativă, pare să fi trecut. Să se fi perimat.
Gianni din Gianni şi femeile e cel mai direct exemplu. Gianni (Gianni Di Gregorio) e un „tînăr“ pensionar, a cărui viaţă e gestionată de femeile din jurul său: de la mama capricioasă la nevasta pragmatică şi continuînd cu vecina petrecăreaţă, fiica studioasă, prietena mamei şi fata ei, ba chiar şi îngrijitoarea acesteia. Gianni trăieşte într-un univers dominant feminin, în care rolul lui este să le servească pe respectivele doamne, fără, însă, să le fie în mod real partener. Dorinţa lui este să fie luat în serios ca bărbat, şi nu ca un soi de prestator familial şi familiar de servicii. Lucru care, însă, e greu să se întîmple…
Gianni şi femeile nu e un film mare. Am început cu el pentru că pune explicit problema schimbării raporturilor dintre bărbaţi şi femei: simplificînd, Gianni e cel care rămîne acasă, în timp ce toate femeile lui se duc să-şi vadă de treabă (singurul lui partener e iubitul fiicei, un Gianni înainte de vreme, şomer şi privitor de meciuri).
George Clooney, în Descendenţii, introduce un alt tip de personaj decît cele cu care ne-a obişnuit, de cele mai multe ori, actorul: Matt King, om de afaceri hawaian, nu e surprins în obişnuita ipostază „tare“, ci într-un moment în care vulnerabilitatea lui atinge cote maxime. Nu numai că soţia lui a suferit un accident şi e în comă; dar, cu ocazia asta, descoperă că aceasta îl înşela. Şi toate astea în condiţiile în care trebuie să aibă grijă de cele două fiice ale lor, dintre care una adolescentă, cu bagajul problematic de rigoare. Ca atare, comportamentul lui Matt King nu e unul tipic viril, ci mai curînd ezitant şi, pînă la urmă, conciliant, capabil să lase de la el – cu influenţe feminine, să zicem.
Ezitant e şi proaspăt desemnatul papă din Habemus papam (Michel Piccoli): un papă care are pînă la urmă curajul să se îndoiască că poate duce şi apoi să refuze suprema demnitate bisericească. Iarăşi, se poate spune, o atitudine deloc bărbătească, chiar pentru un reprezentant al Bisericii – una împrumutată din registrul feminin. Numai că, în lumea de azi, atitudini de felul acesta tind să fie mai degrabă apreciate (cel puţin de o parte dintre noi…), decît dispreţuite, ele reflectînd mai curînd adevărul decît cele excesiv de bărbăteşti şi teatrale.
De acest din urmă fel de a privi lucrurile dă dovadă cel de-al doilea George: George Valentin, eroul din Artistul (Jean Dujardin). Eroul de film mut, incapabil să accepte trecerea la cel vorbit, din pelicula cîştigătoare a Oscarului de anul acesta are orgolii imense, care nu-l lasă să accepte schimbarea, şi nici, cel puţin iniţial, ajutor de la o femeie. Şi totuşi, pînă la urmă, fata pe care a ajutat-o şi George Valentin cîndva şi care ajunge vedetă, Peppy Miller (Bérénice Bejo), e cea care îi salvează viaţa şi cariera. Cu toate orgoliile lui, George Valentin îi primeşte, în cele din urmă, sprijinul. Şi acceptă să joace într-un film vorbit – vorbire care, exagerînd şi îngroşînd interpretările, poate fi socotită apanaj feminin.
Toate cele patru filme – nici unul dintre ele neinteresant – au meritul de a îmblînzi, în moduri diferite, imaginea clasică a bărbatului-personaj.
