Pe drum (road stories)
Nu am dispreţuit niciodată drumul dintr-un loc în altul, mişcarea, deplasarea, cu sau fără scop. Unde vrei să ajungi devine, de multe ori, secundar: mersul în sine, cu imaginile şi întîmplările care-l însoţesc, prilej de contemplaţie şi posibilă iniţiere, ajunge să fie mai important decît destinaţia, punctul în care te opreşti.
Drumul e o binecunoscută metaforă a… orice: a vieţii, a trecerii, a formării. Nu degeaba lui Făt-Frumos i se întîmplă de toate pe drum... şi bune, şi rele; la fel, printre mulţi alţii, lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz, a cărei cărare pavată cu cărămizi galbene rămîne, cel puţin pentru mine, imaginea Drumului (prototip) însuşi. Şi în filme drumul e exploatat în fel şi chip: în Little Miss Sunshine (2006, regia Jonathan Dayton, Valerie Faris), de pildă, familia se reuneşte în urma călătoriei; în Thelma şi Louise (Ridley Scott, 1991), ca şi în Falling Down (Joel Schumacher, 1993), parcursul eroilor duce la rezolvarea finală – la moarte.
În vacanţa de iarnă de anul acesta am făcut o mulţime de drumuri. Şi, aproape de fiecare dată, toate mi-au plăcut mai mult decît destinaţiile în sine.
Întîi, cel spre Crăciun: pregătirea minuţioasă, pe diverse registre, a sărbătorii, am trăit-o de multe ori mai intens decît sărbătoarea în sine. Cu drumuri concrete pentru fiecare bucăţică, materială sau... spirituală a ei. Ţin minte, de pildă, cînd am luat brazii: eram undeva prin Berceni – zonă pe care, mărturisesc, nu o cunosc destul de bine; şi m-am afundat tot mai adînc în acelaşi Berceni pînă spre ceea ce mie, neavenit al locului, mi s-a părut capăt, undeva spre supermarketurile din zonă. Acolo am descoperit o lume cîinească, la propriu: fiecare cuplu (în general, cumpărătorii erau cupluri, în care ele instigau şi ei acţionau) săreau după pradă. Pentru că nu erau destui brazi frumoşi, ca să „prindă“ unul...
Fiindcă nu am „apucat“ (termen şi el specializat la cozile ceauşiste) nici un pom, am hotărît să mă afund şi mai departe în meandrele cartierului, să merg la un alt supermarket, şi mai marginal. În acest scop economicos şi pragmatic, am luat unul dintre autobuzele zonei. Dar, pentru că eram prea obosită şi plictisită de atîta... concreteţe, pur şi simplu nu am mai coborît la staţia respectivă: am continuat să merg, pînă la capăt. Schimbînd, astfel, micul scop imediat şi aplicat al drumului, într-unul inexistent. Cel puţin aparent: şi lipsa de scop, dorinţa de hoinăreală şi oarece mister de... cartier pot fi scopuri în sine.
Autobuzul m-a dus într-un soi de capăt întunecat al lumii (berceniene). Unde nu mai erau nimeni şi nimic. M-am întors cu acelaşi autobuz, în acelaşi loc, savurînd, puţin, drumul, precum şi suspansul singurătăţii în pustie (de fapt, la una din fostele întreprinderi socialiste unde, de multe ori, au capăt autobuzele).
Abaterile de la scop dau greutate drumului în sine. Numai că nu întotdeauna această greutate are haz sau poezie. În cazul unei pene de maşină, aproape de Ploieşti, deturnarea de la traseul iniţial se poate spune că a avut din amîndouă: în timp ce am rămas cu maşina în pană, nefiind eu şoferul, am putut să mă bucur de un apus de soare pe un cîmp, altfel, oarecare. În vreme ce şoferul taxiului – pe care l-am găsit, cu chiu cu vai – se străduia să înlocuiască roata bună cu roata de rezervă, şi ea găurită (dar încă nedezvăluită...) într-un absurd balet cu cricul, eu am observat, fix în dreptul Paralelei 45, proporţiile aproape perfecte ale cerului şi pămîntului în strădania lor de a-şi îmbina culorile, fără ca nici unul, nici altul să renunţe la propriile palete. Aşa, pana a trecut uşor, şi drumul şi-a mutat accentul din partea de acţiune pe cea de contemplaţie – preferata mea.
Nu numai drumurile poetice sînt, însă, plăcute: sînt unele şi cît se poate de anoste la prima vedere, cum ar fi cel într-un grup, într-o vacanţă, spre centrul unui oraş în care ştii, din start, unde se găseşte fiecare lucru. E o joacă de-a drumul, nu e drum adevărat (în sensul iniţiatic). Dar tocmai de aceea e plăcut – prin totala lipsă de suspans. Şi jocul poate continua la infinit...
