Toată lumea din familiile noastre

Publicat în Dilema Veche nr. 425 din 5-11 aprilie 2012
Spital, în Franţa jpeg

Filmul lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, prezentat la ultima ediţie a Festivalui Internaţional de Film Bucureşti, care s-a încheiat recent, a fost, pentru mine, cel puţin, o revelaţie. Şi din punct de vedere estetic, dar şi (anti)nostalgic şi autoreferenţial, să zicem.

De ce? Pentru că în familia din film se regăsesc trăsături ale propriilor noastre (ale unora dintre noi) familii. Exagerînd, familia lui Marius (Şerban Pavlu) poate fi considerată un fel de prototip extrem al familiei româneşti tipice. În sensul că există, repet, cel puţin din punctul meu de vedere, o înclinaţie către exprimarea excesivă a emoţiilor, eufemistic vorbind, în multe familii neaoşe. O aplecare către dramatism şi violenţă cel puţin verbală: să spunem tot ce avem de spus, indiferent în ce situaţie sîntem, şi să nu lăsăm de la noi, ca nu cumva să părem mai proşti decît alţii.

Şi în familia mea, extinsă, se vorbea tare (excepţie făcînd, paradoxal, tocmai tatăl meu), se ţipa, pe alocuri, sau se spuneau, uneori, cuvinte dizgraţioase. După care, cumva, toate treceau, lumea se împăca (e drept că violenţa rămînea la nivel verbal) şi viaţa mergea înainte, cu aceeaşi rutină: membrii familiei nu dezertau de la obligaţiile de zi cu zi doar pentru că se bălăcăriseră, discret, cu o seară înainte.

Tocmai de aceea şi pentru mine, una, a spune în faţă lucruri neplăcute şi a ridica tonul nu a însemnat, mult timp, mare lucru: mi se părea ceva firesc şi care nu contează… Exista un tip de discurs, cumva între lamentare şi violenţă, pe care l-am surprins şi la Marius, din film: cel care îl susţine se situează undeva între victimă şi agresor. Victimă – pentru că într-un stil tot arhicunoscut, eroul filmului are mereu tendinţa să dea vina pe ceilalţi pentru nenorocirile lui. Nenorociri în care, cumva, se complace, şi care-i dau o stare de furie permanentă, asemănătoare cu a personajului interpretat de Michael Douglas în Falling Down.

Spre deosebire de William D-Fens Foster (aşa se numea personajul), Marius nu e un ucigaş: pînă la urmă, slavă Domnului, nu omoară pe nimeni. Doar terorizează, loveşte, leagă, înjură. Violenţa lui pare a fi una cu limite: mai curînd de mahala, un tip de agresivitate post-caragialescă, care are drept scop principal mai curînd să atragă atenţia, să fie băgat în seamă, decît să facă rău în sine.

Eroul filmului lui Radu Jude nu-şi vrea decît weekendul – inocent şi promis demult, cu fiica sa, Sofia (Sofia Nicolaescu) – la mare. E adevărat că weekendul respectiv semnifică mai mult de atît, în contextul în care, după divorţ, custodia fiicei i-a fost acordată soţiei lui, Otilia, şi nu lui Marius.

În aceste condiţii, weekendul la mare capătă valoare simbolică, de principiu. Nu mai contează „amănuntele“, cum ar fi că Marius nu are maşină şi trebuie s-o împrumute de la tatăl său (Alexandru Arşinel), cu care nu are o relaţie prea bună; sau că fiica sa tocmai a sosit de la o altă mare, din Grecia, şi a fost bolnavă. Pentru tatăl frustrat, „exercitarea drepturilor parentale“ e esenţială.

Pentru mama fetei (Mihaela Sîrbu) şi prietenul acesteia (Gabriel Spahiu), plecarea fetiţei e tot o problemă de principiu. Cu care nu sînt de acord. Ei vor să arate că dreptatea e de partea lor, hotărîrea judecătorească a fost justă, şi tatăl nu contează.

Pînă la urmă, e o luptă a fiecăruia dintre protagonişti să arate că el/ea şi perspectiva lui/ei contează. Fetiţa şi custodia ei devin secundare în desfăşurările aproape suprarealiste şi absurde de violenţă ce urmează: totul devine o înfruntare de bandă desenată, aproape, în care personajele se luptă pînă la sînge să aibă dreptate.

În final, Marius nu moare, precum eroul din Falling Down. Doar fuge, plin de sînge.

Un final potrivit, mi se pare, pentru un film în care oamenii se împroaşcă, fără limite, fără demnitate. În care jocul actoricesc (Şerban Pavlu în special, dar şi Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu, precum şi Tamara Buciuceanu, în rolul soacrei) a prins exact nuanţa despre care vorbeam: una într-un fel neo-caragialescă, de prea plin care dă mereu pe dinafară, fie pe linia excesiv-sentimentală, fie pe cea agresivă.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.