Pre- şi post- pascale

(Apărut în Dilema veche, nr.118, 28 aprilie 2006)

* Serbare Itsy Bitsy FM în Cişmigiu: imaginea unei mulţimi care aşteaptă să i se ofere ceva. Mulţimea într-una din ipostazele ei caracteristice. O mare de oameni în care se conturează tipurile aşteptate: cetăţeanul mediu conştiincios, care primeşte ce i se dă şi se supune regulilor, participînd la toate concursurile şi acceptînd regulile impuse fără comentarii; cîrcotaşii de profesie, care caută cu lumînarea amănunte cărora să li se opună, cu sau fără motiv, asemenea unuia de lîngă noi care, atunci cînd Zăpă încerca să facă atmosferă, a început să-i strige că vorbeşte prea mult, cum făcea probabil, acasă, cu propria lui nevastă; pleşcarii, care consideră că, dacă tot au venit la asemenea manifestări gratuite, măcar trebuie să se aleagă cu ceva, şi sînt primii la împărţirea de baloane, sucuri, bomboane; persecutaţii din start, veşnic nemulţumiţi că lor nu li s-a dat destul, că dacă nu eşti descurcăreţ şi n-ai pile, nu obţii nici cît ceilalţi... La care se adaugă cîteva categorii să le zicem defavorizate: o serie de boschetari, negri şi cu feţe încruntate, care stăteau pe acolo parţial ca să vadă ce se întîmplă, parţial ca să şutească ceva, dacă e cazul (e doar o presupunere...); bătrîneii, din păcate, trişti ca întotdeauna, uneori chiar eleganţi, dar după moda altei epoci, cu balonzeide şi pălării...; nebunii, nelipsiţi, pe care îi recunoşti după feţele distorsionate, de care nu ştii dacă să-ţi fie milă sau silă...

* Tîrguri de Florii la MŢR şi Muzeul Satului. Nu ştiu cum se întîmplă, dar la Muzeul Ţăranului Român mereu se creează o atmosferă dacă nu tradiţională (pentru că, mărturisesc, nu mai ştiu exact ce înseamnă...), măcar decentă. Meşterii care participă au rămas autentici, chiar dacă se descurcă să-şi vîndă marfa aici şi în străinătate. Ştiu să facă diferenţa între ce e conform tradiţiei şi ce se cere şi fac o medie între cele două sau diferenţieri inteligente în funcţie de situaţie. Am găsit, ca de fiecare dată, cele două-trei lucruri care sînt, pentru mine, reprezentările ideale ale copilăriei ruralo-urbane: turta-dulce, fluierele din ceramică şi îngerii din orice, cu atît mai mult cei fragili, din frunze şi mătase de porumb.

* Paştele ready-made într-o altă etapă: am văzut şi cartoane cu ouă gata vopsite. Mare parte din visurile mele de consumator avangardist şi gospodină leneşă s-au împlinit. Tipurile de cozonac italienesc s-au diversificat vizibil, incluzîndu-l şi pe cel cu migdale. De asemenea, acum de la Nic se poate cumpăra şi drob, probabil la anul vom lua mielul gata făcut. Îmi dau totuşi seama că sînt lucruri pe care trebuie totuşi să le faci cu mîna ta. De aceea, am învăţat măcar să vopsesc ouă. Chiar dacă am făcut-o în stilul meu, "documentîndu-mă" în stînga şi-n dreapta, la gospodinele avizate, asupra modalităţilor celor mai igienice şi eficiente, totuşi, le vopsesc, şi-mi ies mai aproape de ideal în fiecare an.

* Biserica Stavropoleos. Rămîne locul în care pot simţi sărbătorile în singurul spirit creştin pe care îl cunosc, locul în care pot renunţa la atitudinea mea pleziristă de consumator, de om al oraşului dornic de senzaţii şi noutate. Cînd stai în special la slujbele de seară, fără becuri (doar cu lumînări), fără kitsch-uri (în altar şi pe pereţii bisericii), fără dubii în legătură cu cea ce se spune la slujbă (căci se înţeleg toate cuvintele) ai o experienţă ce, în mod sigur, trece de obişnuit. Există şi acolo spectacol, dacă vrei, dar potrivit atmosferei de care vorbeam mai înainte: am asistat la un concert de toacă, al unor copii din oraşul Victoria. Putea fi şi un soi de jazz, sau muzică "tribală", dar avînd ceva în plus: un fel de sacru natural.

* Programele TV de Paşti, cel mai greu de stabilit din întreaga grilă festivă, probabil. Dacă anul acesta nu am văzut Iisus-ul lui Zeffirelli, măcar ne-am mai putut bucura încă o dată de Sunetul muzicii. Cel mai potrivit, cred, pentru fiorul profan, dar iertător, pe care s-a mizat că îl vom simţi.