Distracţie şi/sau moarte
- la Next, în scurtmetraje -
Am văzut o mică parte dintre scurtmetrajele de la festivalul Next de anul acesta (28 martie – 1 aprilie 2012). Multora dintre acestea le-am găsit o trăsătură comună: de fapt, o trăsătură a lumilor pe care le reflectă – violenţa, de limbaj (despre care punea punctul pe i Radu Cosaşu în ultimul său articol) şi nu numai. Violenţa în gîndire, mentalitate, exprimare.
Un om doarme alături de prietena lui. Aceasta se scoală prima şi se pregăteşte de plecare. Partenerul ei se trezeşte şi el şi o urmăreşte cu o privire incertă, între dorinţă şi suspiciune, sau manie. Ea pleacă cu bicicleta. El se îmbracă foarte repede şi o urmăreşte cu maşina. În cele din urmă, o ajunge. El e îmbrăcat într-un costum de urs, precum tatăl lui Harap Alb din poveste. El o sperie atît de tare, încît ea cade de la înălţime. El se duce să vadă ce-i cu ea, vede că nu a murit. El e tot în costum de urs. Un gardian, care observă scena de pe drum, de sus, îl împuşcă, crezînd că e urs adevărat…
Cele de mai sus sînt din filmul Ursul (Nash Edgerton, Australia, 2011). Singura întrebare care-mi vine în minte e următoarea: ce fel de om e cel care crede că cea mai grozavă surpriză de ziua prietenei lui e una horror? Între sinistru şi extraordinar, sărbătoresc se creează o legătură nefirească. Ca şi între dragoste şi moarte.
O fată dialoghează cu vreo trei tipi, pe computer. Cu cît tipii devin mai interesaţi de ea şi de trupul ei, referirile sexuale îndesindu-se, cu atît Ana, eroina filmului Camera (Fernando Franco, Spania, 2011, Nacho Arenas, sound designer – care de altfel a luat şi Premiul Andrei Toncu pentru cea mai bună coloană sonoră) devine tot mai scîrbită, plictisită, obosită. Pe chipul ei se citesc emoţii negative, şi apoi suferinţă. În final, moare, în timp ce băieţii sînt online.
În Hello Kitty (Millo Simulov, România, 2011), un grup de prieteni se duc la mare. Scopul lor e unul la îndemînă, proclamat cu surle şi trîmbiţe: să se distreze. Pentru asta (sau în general) sînt gălăgioşi, grobieni, înjură la fiecare al doilea cuvînt. Finalul e reversul stării voit şi foarte îngroşat carnavaleşti: unul dintre ei se îneacă, instaurînd liniştea sinistră.
De altfel, opusul agitaţiei „distractive“ e… un gol total de comunicare. Personaje aparţinînd tinerei generaţii ori „se distrează“, ori nu comunică deloc. Culmea lipsei de comunicare sau a absurdului în comunicare e atinsă în filmul Eclipsa (Vladimir Dembinski, România, 2011), un film, de altfel, total neconvingător şi stîngaci: replicile pe care le schimbă personajele sînt ori cu referinţe, dese şi plastice, la organul genital masculin, ori aproape deloc. Într-o pădure (se constată, în mai multe filme, obsesia pădurii, poate de la Blair Witch Project – 1999, Daniel Myrick, Eduardo Sánchez – încoace), mai mulţi prieteni, care par studenţi, se întîlnesc să vadă eclipsa. Nici unul nu pare a avea, însă, chef să interacţioneze cu celălalt. Nu se poate închega o comunitate. Aşa cum nu se poate nici în O mie de lucruri în comun (România, 2011, Sara Tsorakidis), unde unul dintre personaje, cel diferit, pur şi simplu dispare.
Tot despre relaţii între adolescenţi, de astă dată elevi de liceu, este şi Aglaée (Rudi Rosenberg, Franţa, 2010), cîştigător (alături de Junior – Julia Ducournau, Franţa, 2011) al Premiului „Cristian Nemescu“ pentru cea mai bună regie. Aglaée reuşeşte să prindă tocmai nuanţele pe care filmele despre care vorbeam înainte nu au putut. Comunicarea, acolo, chiar între o fată diferită de ceilalţi, prin handicapul ei, este grea, dură, dar posibilă. La fel şi în De azi înainte (România, 2011, Dorian Boguţă), cîştigătorul Premiului pentru cel mai bun scurtmetraj românesc.
Ultimele două filme – şi nu numai – demonstrează că există şi posibilitatea unei linii mai subtile, nicidecum albă sau neagră, în care lumea nu e strict apocaliptică sau euforică. Aşa cum se întîmplă şi în Tatăl meu cel obosit (Bulgaria, 2011, Maya Vitkova), în care membrii unei familii – mamă, tată şi fetiţă – îşi varsă frustrările pornind de la un şoarece găsit în apartament, dar, la sfîrşit, după ce se bălăcăresc, adorm toţi trei, împreună.
