Tîrguri şi lumini

Tocmai după ce am scris despre prea-plinul, pînă la saturaţie, al industriei de Crăciun, s-a întîmplat să ajung la Viena cu puţin înainte de acelaşi Crăciun. Nu pot spune că această călătorie mi-a schimbat complet perspectiva din articolul anterior; ci doar că, măcar pe alocuri, a reuşit să mă bucure şi să mă uimească.

Primul loc crăciunesc de acolo, în care am ajuns, a fost tîrgul de la primăria lor (Rathaus). Fabuloasa primărie care seamănă cu o biserică gotică, cu un castel, cu orice altceva decît cu o simplă instituţie. În parcul din faţa primăriei se întindea unul dintre obişnuitele tîrguri de Crăciun.

Spun „obişnuitele“ pentru că am încetat să mai am reacţii strict exclamative în faţa lor, aşa cum am făcut-o atunci cînd l-am văzut pe cel dintîi, la Strasbourg. Şi pentru că, de cîtva timp, şi Bucureştiul s-a umplut de astfel de tîrguri.

Desigur – veţi spune – cele din Bucureşti nu se compară cu cele din Viena. Iarăşi, era o vreme cînd aşa gîndeam şi eu, dar acum cred că, totuşi, se compară. Multe dintre podoabele de pom şi obiectele de acolo le ştiam de aici şi nu mi s-au mai părut atît de senzaţionale. Turtă dulce avem şi noi, la fel şi papuci, şi mănuşi tricotate ori căciuli blănoase.

La Viena, însă, varietatea era mai mare: ce putem găsi la noi se găsea acolo de trei ori mai mult, să zicem (niciodată n-am fost bună la cifre). Şi unele dintre globurile şi jucăriile de acolo nu existau, deloc, la noi.

Te aştepta o întreagă pleiadă de îngeri, din lemn, metal, sticlă, vată sau stofă, zîmbitori, sobrii, neutri, zglobii sau trişti. Ba chiar şi aripi albe, de înger, pe care ţi le puteai lipi pe haine. Pentru iubitorii de mîţe – toate felurile de pisici, de agăţat sau de expus, cu tot atîtea stări şi expresii ca şi îngerii. Iesle, mari şi mici, în general kitschoase. Globuri cu zăpadă falsă, turte dulci tare alambicate, globuri, ca-n copilăria mea, din sticlă.

Pentru gurmanzi, crenvurşti şi cîrnaţi, mai subţiri sau mai dolofani, cu sau fără brînză, afumaţi sau nu, frankfurteri sau debreţineri; dar şi cartofi, tăiaţi în toate felurile şi copţi sau prăjiţi, inclusiv în spirală, la un aparat special, în faţa căruia am stat gură-cască timp de zece minute (ce-i drept, asta s-a întîmplat într-un alt tîrg, cel de la Schönbrunn). Precum şi castane, la cornet. Şi tradiţionalul (la ei) punsch, cu tot soiul de arome, de la portocale la vanilie, care se vindea în căni cu primăria în relief, pe care ţi se percepea garanţie, la fel şi pe halbele de bere de la Costineşti din studenţia mea. (Şi acolo cerşetorii locali ţi le cereau ca să ia banii pe ele).

În parc, însă, ce mi-a mers cu adevărat la inimă a fost pomul cu inimi: unul dintre copacii de acolo era decorat cu inimi mari, roşii, care noaptea se aprindeau, evident, feeric. Nu-ţi puteai dori altceva, oricît de Scrooge erai, decît să stai într-o seară sub pomul cu inimi.

Sau, pentru cei mai puţin direct sentimentali, măcar sub cel cu oameni de zăpadă, frunze de aur sau chiar baloane. Vienezii decoraseră pomii impecabil şi idilic, fără să fie prea-prea.

De fapt, în general decoraţiunile de Crăciun din Viena, fie ele de pe străzi sau din vitrine, erau mai de bun-gust decît majoritatea celor de la noi. De altfel, cele din centru erau aceleaşi pe care le ştiam din anii trecuţi, şi nimeni nu părea să facă o tragedie din asta.

Şi brazii din oraş, şi vitrinele erau decorate altfel decît sîntem noi obişnuiţi: în general, în spiritul unei singure idei, fie că era vorba de nişte aripi de înger sau coarne de ren, sau, pur şi simplu, nişte uriaşe funde roşii. Tradiţia – imperială, ne-am grăbi să spunem noi – se cunoştea.

Dar să nu terminăm într-o notă invidioasă sau tînjitoare: ei sînt ei, şi noi sîntem noi. Nu-mi displac total nici tîrgurile, nici decoraţiunile din Bucureşti (deşi despre cele de pe Magheru nu am auzit prea multe vorbe de laudă, iar un şofer de taxi mi-a spus despre ele că seamănă cu un schelet de peşte). Cred că, în timp, o să mai învăţăm şi o să ne creăm şi noi tradiţia noastră, chiar dacă va fi mai ostentativă.