O luptă-i strada...

În bazarul precedent vorbeam de păcăleli stradale. În cel de azi scriu de-a dreptul despre supravieţuiri. Tot stradale.

De ce? Pentru că în perioada zăpezilor şi gerurilor, bucureştene, am descoperit pe propria-mi piele că supravieţuirea, în exterior, nu e lucru uşor. Fără confortul maşinii înzăpezite prin faţa blocului, strada chiar a devenit, la propriu, o luptă. O luptă pentru spaţiu, uneori chiar acerbă: între taxiul greu prins pe o străduţă – altădată salvatoare din ghearele traficului şi cu dublu sens – şi maşina venită, cu egale şi depline drepturi, din sens opus.

Senzaţia de două capre pe un pod nu mai era, din nefericire, doar o senzaţie, ci un fapt meschin şi neplăcut cu potenţial agresiv: „cine trece“ şi „cine dă înapoi“ nu mai reprezentau doar întrebări, ci înfruntări. Ideea generală era că trebuia să dea înapoi cel care parcursese, pînă în momentul întîlnirii, mai puţin din stradă. O treime contra două treimi.

Dar simţul măsurii şi măsurătorii, în atari situaţii, devenea lax şi alunecos. Cu greu ceda cineva. Pe post de client al taxiurilor, te vedeai cumva obligat să iei partea şoferului care se-ndurase să te ducă, chiar dacă nu avea întotdeauna dreptate, ca un arbitru corupt într-un meci de box.

Un alt tip de pseudo-opţiune o aveai (şi încă o mai avem) între două ameninţări deja cotidiene: cea a ţurţurilor care te pot strivi dacă alegi mersul pe trotuar vs cea a maşinilor care te pot lovi dacă o iei pe carosabil. Afişele binevoitoare cu „Atenţie, cad ţurţuri!“ au avut (şi mai au) darul de a îngroşa horror-ul primei opţiuni: te uitai în sus, vedeai ditamai ţurţurele, şi alegeai să treci pe sub el mai în cunoştinţă de cauză, întrucîtva precum în tragediile greceşti. Mărturisesc că am fost aproape (similar multora dintre noi, conform poveştilor auzite) de o asemenea întîmplare: un bloc de gheaţă zdravăn a căzut nu departe de locul pe unde tocmai trecusem, dar, ce-i drept, mai aproape de un domn care, văzîndu-l, s-a aplecat uluit asupra lui şi a tras concluzia că, dacă l-ar fi atins, nu ar fi scăpat.

Lupta cu strada nu era, în toate situaţiile, pe viaţă şi pe moarte. Uneori avea loc doar pentru chestiuni minore, precum deplasarea dintr-un loc în altul: staţiile de autobuz, de pildă, erau ocupate de adevărate movile de zăpadă. Ca să urci, trebuia să dovedeşti calităţi atletice (asemenea celor pe care e necesar să le ai ca să pătrunzi în majoritatea trenurilor neoaşe). Dintr-odată, categoriile fragile, precum bătrînii, femeile cu copii în braţe – ca să nu mai vorbim de cei cu dizabilităţi – erau excluse. Cei sănătoşi se aflau, în schimb, într-o continuă întrecere: cine apuca primul să escaladeze troianul şi să prindă loc pe potecuţa mijită pe panta acestuia spre locul în care adăsta, sporadic, în graba lui, autobuzul. Cu ocazia asta mi-am măsurat şi eu condiţia fizică: am ratat vreo două autobuze pentru că am început să am probleme cu un genunchi.

Lupta pentru supravieţuirea stradală a dat naştere şi unui nou tip de folclor urban: poveşti cu ţurţuri şi zăpezi căzătoare. Am aflat, tot de la un şofer de taxi, cum o maşină a fost cu totul îngropată în zăpadă şi cum era gata să fie luată cu plugul; cum, chiar lîngă Cinema Studio, două fete cucuiete care stăteau la bine-cunoscutul semafor din zonă s-au trezit cu zăpadă în cap de pe clădirea locală deja celebră şi ea prin afişele perpetue cu „Cad ţurţuri!“.

Noroc că nu a fost gheaţă, zice acelaşi şofer de taxi. De altfel, şi pe maşina lui căzuse zăpadă, şi fuseseră doar cîteva minore bucăţi de gheaţă…

Legendele urbane între înfricoşătoare şi picante au mai detensionat numita luptă. Clienţi şi prestatori, narînd poveşti ale altora asemenea lor („şi l-a dat, doamnă, jos din taxi, nu exagerez, şi i-a dat un pumn“) devin mai apropiaţi în bătălia, comună, cu nămeţii..

Nămeţi care, din nefericire, nu mai au nimic comun cu cei din aproape singura poezie cu Moş Crăciun pe care o ştiu şi eu pe dinafară: „Prin nămeţi, în fapt de seară / A plecat către oraş / Moş bătrîn c-un iepuraş / Înhămat la sănioară…“ (Otilia Cazimir – „Uite, vine Moş Crăciun!“)