Supereroi
În perioadele de vacanță abundă, evident, filmele cu supereroi. De fiecare dată mă duc să le văd, și de fiecare dată constat că își au, în continuare, farmecul lor.
De ce? Desigur, nu pentru calitățile estetice ale peliculelor. Poate fiindcă ideea de „supererou“ în sine continuă să țină, să fie valabilă.
În fond, cu toții am vrea, într-un moment sau altul al vieții, să ne depășim strîmta și limitata condiție umană și să putem face aproape orice: să ne ajutăm mai bine pe noi înșine, să-i ajutăm pe alții, să punem lucrurile în ordine (știu că sună ciudat) în societate, să fim atît de puternici încît să învingem pe (aproape) oricine, să fim admirați, să salvăm omenirea. Și cei mai mulți dintre noi am vrea, de asemenea, ca întreaga listă anterior menționată să poată fi pusă în practică cu ajutorul mijloacelor supranaturale: să fim în stare să jonglăm cu miraculosul, a cărui existență – și eficacitate – să nu mai fie pusă sub semnul întrebării.
În practică, s-a dovedit că nu se poate chiar așa. E posibil doar la nivel mai mic, și mai puțin spectaculos: să-i ajutăm pe alții, să fim atenți ca, în jurul nostru, regulile să fie respectate. Dar cam atît.
Pentru restul lucrurilor senzaționale, îi lăsăm pe ei, supereroii consacrați, gen Spiderman, Batman și Superman.
Superman a fost eroul adolescenței mele, după ce i-am văzut filmul la mare, la Mangalia, prin anii ’80. Zborul lui m-a urmărit prin visele adolescentine mult timp. (Știu de trista poveste a lui Christopher Reeve, care, la cîțiva ani după film, a rămas paralizat în urma unui accident, dar asta nu-mi schimbă cu nimic percepția.)
La mult timp după Superman am văzut o primă variantă a lui Spiderman. Cu această ocazie, Spiderman s-a dovedit supereroul meu preferat.
Părea cel mai uman și mai umil dintre toți. Însăși ipostaza de om-păianjen nu-i permite orice fel de superputeri, ci doar cățărări și aruncări de pînze. La care, evident, se adaugă o iuțeală ieșită din comun. În viața de toate zilele e un adolescent supradotat și fotograf, dar rămînînd la locul lui. (E adevărat că asta e treaba tuturor supereroilor – să se dedubleze cu grație, păstrîndu-și identitatea miraculoasă ascunsă, fără să aștepte recompense și aplauze pentru faptele lor bune.)
De altfel, și filmul acum pe ecrane, The Amazing Spiderman, în regia lui Marc Webb, cu Andrew Garfield, este unul… uman. În stilul clasic al filmelor de aventuri de altădată, în care, desigur, se întîmplă și lucruri rele, dar mai calm, și cu limite. Pînă și personajul negativ, omul-șopîrlă uriașă (Rhys Ifans), e oarecum înduioșător în hidoșenia lui.
Nu același lucru se poate spune și despre celălalt film cu supereroi al anului, The Dark Knight Rises, în regia lui Christopher Nolan, cu Christian Bale. Acesta, un adevărat succes de box-office (poate și din cauza tragicului eveniment petrecut la premiera din Colorado), are – vorba Planetei Moldova – „di tăti“: probleme de conștiință, răzbunări, nedreptăți sociale, atacuri teroriste, coborîri în Infern și chestiuni de imagine. Profesionist făcut, dă dovadă, totuși, de... prea-plin. Un prea-plin pe alocuri (eufemistic spus) obositor.
Cele mai bune momente, în opinia mea, sînt cele pașnice, de budoar, cînd Batman rămîne singur cu credinciosul său Alfred (credincios, în esență, deși aici îl părăsește, dar nu de tot), inegalabilul Michael Caine. Și cele în care apare Anne Hathaway, nu doar fermecătoare, ci și mereu dovedind un umor discret, implicit.
Desigur, ideea de supererou ridică o serie de alte întrebări delicate, la care nu avem pretenția să răspundem, precum: care e motivația reală pentru care supereroii fac toate aceste fapte bune? Un simț moral mai dezvoltat (suprasimț…)? Ideea de datorie mai adînc înrădăcinată? Frustrări diverse? Și în ce măsură demersul lor, paralel cu legalitatea, e justificat?
Oricum, supereroii rămîn bineveniți, măcar în vacanțele de vară. Personal, după Spiderman, supereroul meu preferat rămîne Moș Crăciun. Și el face bucurii pe șest, fără să aștepte recompense directe (cu excepția faimei și a industriei ce s-au țesut în jurul lui).
