Mici miracole cotidiene
În viaţa de toate zilele se întîmplă, uneori, lucruri despre care nu ai crede că sînt posibile: întoarceri de situaţii, împăcări, iertări, descoperiri de oameni şi locuri ieşite din comun. Mici miracole cotidiene pe care, oricît te-ai strădui, nu le poţi provoca singur: se petrec dincolo de mărunta ta voinţă omenească.
La Viena, de pildă, mergeam (şi merg) de cîte ori pot, la cinematograful Artis, unul dintre cele care dau filme în limba lor originală. Cinema-ul se află destul de în centru, dar oarecum ascuns foielii generale, pe o străduţă (Schulterstrasse) laterală, care te duce într-un soi de lume paralelă. Ajunsesem la el după indicaţiile recepţionerului hotelului, din centru, pe lîngă cele două faimoase locuri de mîncat îngheţată italiană, dincolo de magazinul de mici lucruri de casă de multe ori zoomorfe (de genul perie de WC în formă de pisică). Cinema-ul, cu sălile lui catifelate şi multiplu colorate, de la mov la roşu, cu localul lui de mîncat iaurturi congelate vizavi, devenise loc de refugiu al orelor „moarte“ de după-masă.
Într-o zi, plecînd singură prin maiestuosul şi veşnic liniştitorul oraş, m-am lăsat dusă de propriii-mi paşi şi propriile-mi instincte pe drumul drept spre centru, pe lîngă Biserica scoţiană, banca cu expoziţiile interesante (Frida Kahlo şi Fernando Botero, printre altele). De obicei, cînd mă las dusă aşa, mă rătăcesc. Şi am sentimentul nefericit de pierdere în mulţime, de gaură neagră – ca şi cum între mine şi cei din jur s-ar lăsa un văl aparent invizibil, dar de fapt foarte gros. În ziua respectivă nu mi s-a întîmplat aşa, ci dimpotrivă. Paşii mei m-au dus, la un moment dat, într-o piaţă în care se găseau două berării simpatice, un restaurant vegetarian şi un magazin de mirodenii. De acolo, nu se ştie cum, am ieşit fix la cinema-ul meu.
Ceea ce m-a făcut – ce-i drept, în mod absurd şi pentru mult prea puţin – fericită. Fericire care m-a purtat spre apropiata Peterskirche, unde am nimerit fix la slujbă. Era cu vreo trei săptămîni înainte de Paştele catolic şi biserica era aproape plină. Evident, slujba era în germană şi nu înţelegeam nimic. Dar, după o primă parte mai ambiguă, am recunoscut în ritualul de acolo gesturi şi chiar cuvinte din ce ştiam eu de la slujba mea ortodoxă. Am început să înţeleg întrucîtva. M-am bucurat că mi s-a dat şi mie mîna atunci cînd toţi ce-i prezenţi şi-au dat-o, probabil cam la fel ca, la un moment dat, la slujba de la Stavropoleos.
Într-o altă zi, în Bucureşti, am luat taxiul spre o zonă în care nu prea mersesem pînă atunci: spre Militari. Cînd m-am urcat în el, cerul era ciudat, incert cu potenţial furios: adăstau nişte nori despre care nu ştiai sigur ce au de gînd, dar păreau totuşi gata oricînd să izbucnească. Cu cît taxiul înainta spre Militari, cu atît vremea se schimba, aşa cum numai după ce am trecut munţii pe la Bicaz, din Moldova spre Harghita, mi s-a întîmplat: treceam de-a dreptul dintr-un anotimp în altul. Întîi a plouat, apoi a burniţat şi aproape a nins. Şoferul de taxi chiar a coborît din maşină să fotografieze zăpada care se pusese pe parbriz, ca să i-o trimită pe mobil unui alt coleg, aflat pe la Dorobanţi, care nu credea. În timp ce eu am tot fotografiat, prin parbriz, cerul care schimba toată gama posibilă de culori, de la alb la violet, trecînd prin galben, roz şi bleu…
Cînd am ajuns în Militari, ieşise soarele. Toate dezlănţuirile de pînă atunci păreau, ca-n piesele romantice, simple năluciri. Am coborît năucă şi mi-am amintit de biata Baba Dochia (fiindcă tot prin martie eram).
Asemenea mici minuni cotidiene ar mai fi multe – de la cîinii vagabonzi care aşteaptă, politicoşi, în grup, la stop (e drept că asta se întîmplă ziua, în timp ce noaptea aceiaşi „drăgălaşi“ te pot muşca liniştiţi) pînă la telefoanele pe care le primeşti doar gîndindu-te la o persoană, chiar la una care nu a sunat de ani. Am vrut doar să le pomenesc, oricît de insignifiante ar fi, aproape de Paşti, ca să mai vedem şi partea plină a faimosului pahar.
