Prietenie, la greu
Definiţia prietenului ideal, pentru mine, era următoarea: cel care, dacă îl scoli în miez de noapte şi-l rogi să te ajute pentru că ai o problemă, majoră cel puţin din punctul tău de vedere, pe care nu poţi s-o rezolvi de unul singur, nu numai că răspunde la telefon, dar se şi îmbracă repede şi... vine. Fie că e vorba de o boală, o nevoie stringentă de bani, un pericol sau o situaţie stînjenitoare în care ai fost pus din întîmplare, sau, chiar, o dramă amoroasă...
Din păcate, sau, mai curînd, din normalitate, sînt puţini prieteni care s-au ridicat la înălţimea acestei definiţii. Poate şi pentru că eu însămi m-am ferit, cît am putut, să apelez la ei în situaţii dezastruoase.
Şi asta pentru că am încercat, de cîteva ori, şi rezultatul a fost departe de cel scontat. Am încercat, în momente de neagră depresie, cînd mi se părea că, gata, totul s-a terminat, să vorbesc, sincer, cu persoane cu care, în ocaziile obişnuite, conversam cu obişnuita doză de ipocrizie (socială, în limite zice-se permise) şi convenţionalism necesare unei comunicări aparent apropiate, dar de fapt distante. Cînd mi-era mai greu şi aveam senzaţia că toată lumea mea se prăbuşeşte, am încercat să aplic exact contrariul sfaturilor mamei mele – care, pe scurt, spuneau aşa: Să nu-i laşi niciodată pe ceilalţi să vadă că ai probleme, să ţii mereu coada sus şi să bravezi.
Pe scurt, am fost sinceră, dar neplăcut sinceră, într-un mod direct şi tăios. Efectul? Puţini dintre cei pe care i-am ales drept interlocutori, altădată graţioşi în conversaţie, au fost pe aceeaşi lungime de undă cu mine şi cu problemele mele. Majoritatea s-au speriat pentru că nu mai eram persoana volubilă şi de gaşcă pe care o ştiau, cea cu care conversaţia se desfăşura plăcut şi superficial, din poantă-n aluzie, fără să ajungă vreodată la ceva esenţial sau dureros... Unii s-au străduit, ce-i drept, să-mi dea sfaturi potrivite unui... moment de cotitură al vieţii.
Sfaturile oscilau de la optimiste necondiţionat şi degeaba, la pragmatice (de genul „Urmaţi instrucţiunile...“) şi metafizice, în care îl implicau, în felul lor, pe Dumnezeu. Raportînd micile mele mofturi la absolut, desigur că nu mai contau. Cei mai frivoli dintre interlocutori au fost cei care au răspîndit în cîte vînturi au putut dramele mele existenţiale: am primit, pe atunci, telefoane de la alţii cărora nu le spusesem nimic, ca să mă întrebe ce mai fac.
Toate acestea m-au făcut să mă reîntorc la vorbele, deja menţionate, ale mamei mele: nu am mai spus niciodată adevărul – aproape – gol-goluţ. Dacă oamenilor le plac imaginile pozitive, tonice, atunci dă-le ce vor... Singurii care te ajută necondiţionat, în orice fel de situaţie, sînt rudele de sînge, şi nici acestea toate: bunicii mei, de pildă, ar fi făcut-o oricînd.
Ceea ce nu înseamnă că am scos prietenii complet de pe listă: dimpotrivă, am reînvăţat să-i apreciez în limitele lor. Unii sînt pur şi simplu necesari pentru small talk-ul cu care, în anumite momente, cînd ai chef de aşa ceva, te scot din monotonie şi singurătate. Alţii, cu metafizica lor de toate zilele, o mai nimeresc în anumite situaţii. Cu alţii poţi ieşi, şi întreprinde acţiuni. Sînt unii, cei mai aproape de definiţia unui prieten adevărat, care sînt aproape oricînd dispuşi să te scoată din dezastre financiare. Şi care, dacă eşti bolnav, vin să te vadă la spital.
Nu am găsit încă un prieten care să vină să mă „salveze“ din orice situaţie. Ştiu pe cineva care are o asemenea prietenă, dispusă să iasă şi noaptea din aşternuturi. Nu e însă, decît de departe, şi prietena mea. Mie, una, mi s-a întîmplat doar o dată în adolescenţă: aveam un prieten care a venit să mă ia noaptea – dintr-o zonă din care mi-era frică să mă întorc singură acasă – imediat ce l-am sunat...
Am avut, însă, alte nopţi, în care a trebuit să-mi duc fricile singură pe aleile oraşului, simţindu-mă cel puţin ca-n filmul Corbul (Alex Proyas, 1994). Atunci am realizat că, pînă la urmă, important e să poţi duce singur, fără să pretinzi de la alţii. Mă întreb (deşi nu mi s-a cerut încă): pentru care dintre prietenii mei aş sări eu noaptea din pat?
