Am mîncat şi ne-am culcat

Cînd eram mică, îmi terminam poveştile pe care le scriam atunci conform formulei de mai sus. Ştiu că varianta clasică era „Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi...“ Versiunea mea era, însă, una mai umană, mai aproape de rutina cotidiană a copilăriei.

De Paştile actual am fost într-un loc pe care l-aş putea numi paradisiac din perspectiva frazei din titlu (şi nu numai): un loc în care, deşi eram adînciţi în mijlocul unei naturi speciale (pe undeva pe lîngă Cîmpulung Moldovenesc), principalele evenimente ale zilelor erau bucatele fabuloase, pantagruelice. Care nu încetau să curgă, ca-n descrierile sadoveniene (ce-i drept, nici Hanu Ancuţei nu era chiar departe), ispitindu-ne, ba chiar atacîndu-ne (atacul fiind consimţit) zi şi noapte.

Cu siguranţă intrasem nu doar într-un alt spaţiu, cît şi într-un alt timp. Nu l-aş numi un timp al sărbătorii, pentru că o astfel de sintagmă implică şi prezenţa sacrului – pe care, în cazul de faţă, nu l-am simţit, cel puţin nu direct. Un timp al excesului, al belşugului – opus celui vioi, dar răutăcios al constrîngerilor şi restrîngerilor zilnice.

Gazda noastră, o foarte talentată gospodină locală – chiar posesoare a unor diplome în acest sens –, credea precum bunica mea: cum că omul – şi cu atît mai mult musafirul – nu se poate simţi bine dacă nu îi este mereu adus cîte ceva de-ale gurii. Pentru că fericirea, sau măcar mulţumirea, împreună cu alte poveşti mai complicate, precum starea şi statutul celui care pune bucatele pe masă, se măsoară în mîncare.

Toate eforturile cotidiene legate de diete, ca stil restrictiv de viaţă, deveneau nu doar îndepărtate, inutile, ci hilare. Bietul trup, ţinut, atent, în chingi, se simţea în sfîrşit ca un animal în libertate. Riscurile deformării şi îmbolnăvirii lui au fost spulberate de gazdă cu o simplă propoziţie: „Aerul de aici slăbeşte“.

Ceea ce ar fi putut fi adevărat, în condiţiile în care am fi ieşit, mai des, să-l respirăm. Dar era una dintre vacanţele acelea în care te duci într-un „colţ frumos de natură“ doar ca să-l ai în jur ca pe un peisaj reuşit.

Casa în care ne-am lăsat pradă ospeţelor se afla într-o pădure. O pădure adevărată, plină de animale sălbatice, în care nici mobilul nu bătea. Literalmente, deloc. Drumul pînă acolo, îngrijit, dar nu asfaltat, ci pietruit, exact ca imaginea standard a drumului ideal din pădure, începea cu o barieră. Pe care trebuia, evident, s-o ridici ca să treci. După ce treceai de barieră, nu mai era semnal.

În schimb, pe marginea drumului ideal creşteau brînduşe. Şi alte flori ciudate, încărcate şi delicate, în acelaşi timp, roz, galbene şi verzi – ciucure, ciorchine sau conglomerate –, cum nu mai văzusem. În şanţul maroniu şi noroios de la marginea drumului colcăiau broaştele: cu zecile, tocmai ieşeau din ouă. Mormolocii mici, zvelţi şi negri îşi făceau prima tură de înot. Deasupra se rotea nici mai mult, nici mai puţin decît un şoim.

Dacă înaintai discret, respectînd pădurea, ţi se pregăteau surprize şi mai fabuloase: la un moment, în stînga noastră, pe un deal, tocmai au apărut două căprioare. Maronii, cu spinări albe. Se poate spune că semănau cu Bambi. S-au oprit o clipă să se uite la noi, să vadă care-i treaba cu grupul ăsta de altfel de fiinţe. Unul dintre membrii grupului, iniţiat, ne-a spus că sînt încă tinere şi nu ştiu de frica omului. Alte două persoane din grup au văzut şi doi iepuri care traversau pădurea. Ba chiar am auzit că şi un urs brun dă tîrcoale pe undeva mai sus şi că poate fi privit dintr-un observator „securizat“. Ceea ce, din păcate, nu am făcut.

În schimb, ne-am întors la căsuţa din pădure, unde am continuat să ne îndopăm cu bunătăţi, feriţi de exterior, protejaţi de exterior. Menţionez, discret, doar păstrăvii afumaţi şi prăjiturile, în dungi, de casă. În buna tradiţie a turistului comod de la oraş.

Nu zic că ar fi singura variantă de vacanţă. Dimpotrivă, dacă ar fi durat mai mult, ar fi fost de-a dreptul nesănătoasă. Dar aşa, cîteva zile, a fost chiar o plăcere... excentrică.