Sat şi oraş

S-a tot vorbit, şi pe bună dreptate, de discrepanţele evidente, flagrante, între sat şi oraş. Din România. Recent, mergînd prin niscaiva sate, după o oarecare pauză, constat că, în anumite privinţe, lucrurile nu mai stau chiar aşa. Discrepanţele pe care le tot comentam s-au mai diminuat. Desigur, un rol important trebuie să-l fi avut migraţiile masive, cel puţin din anumite zone, la lucru în străinătate. Poate şi reţelele de cablu şi Internet.

În orice caz, cel puţin în zona bunicilor mei, cea de pe lîngă Cîmpulung Muscel (şi sînt convinsă că e departe de a fi singura), oamenii pe care i-am vizitat nu (mai) trăiesc cu mult diferit de felul în care trăim noi, în „inima Capitalei“.

Generaţia mai tînără a familiei mele de acolo şi-a renovat partea lor de casă cam în acelaşi stil în care mi-am renovat şi eu apartamnetul de bloc: au pus cam aceeaşi categorie de parchet, cam aceeaşi faianţă, aceleaşi lămpi, băi, WC-uri, chiuvete. Posedă un tip asemănător de televizor, DVD player, combină muzicală şi computer.

Nepoatele mele de acolo îşi ocupă timpul liber uitîndu-se la filme pe calculator. Verii mei mi-au mărturisit că acum cumpără mai tot de la supermarket, cu excepţia fructelor şi legumelor, pentru că nu mai au vacă (ce-i drept, mai au, totuşi, găini şi porc). Fetelor le dau la şcoală mezeluri de la supermarket.

Verişoara mea ne-a primit cu o prăjitură-surpriză, luată de pe Internet. De altfel, ea e destul de activă pe Facebook. Nici între vacanţele lor şi ale noastre nu e o mare diferenţă: vara merg la mare sau prin ţară. Alţi veri ai mei din zonă ajung şi în străinătate.

Nici felul lor de a se îmbrăca nu e foarte diferit de al nostru. Desigur, există deosebiri de nuanţe, dar tipul de haine alese – blugi sau pantaloni negri, tricouri cu inscripţii etc. – e, în mare, acelaşi. În partea veche a casei, rămîne Răpirea din Serai de pe pereţi, combinată cu bine-cunoscuta vitrină cu bibelouri şi cu icoanele care luminează sau fac cu ochiul. Dar, chiar şi în cazul lor, senzaţia e că, într-o anumită măsură, prostul-gust s-a estompat în faţa... tradiţiei: tapiseriile, ca şi icoanele horror-kitsch intră deja într-o istorie, e drept că mai nouă, a locului. Sînt consacrate, deja, în felul lor, în pattern-ul decoraţiunilor rurale.

Desigur, aşa cum spuneam, diferenţe există: nu numai de nuanţă, ci şi de... grad. Din varii motive, legate de mai proasta funcţionare a instalaţiilor sanitare, băile din interior se folosesc mai cu parcimonie, mai cu frică, parcă. De tot soiul de subtilităţi igienice şi alimentare nu e timp, în condiţiile unei gospodării extinse. Şi parcă nici nu mai contează, într-un fel, atunci cînd eşti mai aproape de natură.

Pe de altă parte, oraşul, chiar... avangardistul Bucureşti, nu duce lipsă de peisaje şi obiceiuri rurale: discrepanţele par să se fi atenuat nu doar prin evoluţia anumitor zone rurale, ci şi prin decăderea unora urbane. În Capitală, trecătorul poate nimeri în plin ritual rural: cai, ba chiar vaci şi porci păscînd, prin periferii de Berceni; oamenii stînd în poartă pe băncuţe, uitîndu-se la stradă şi scuipînd seminţe.

Există, evident, şi situaţii care îmbină cele două feluri de comportamente: în jurul micilor magazine de cartier, de preferinţă non-stop, se creează o întreagă lume omniprezentă, zi şi noapte. Situîndu-se undeva între ţăranii (cuvînt folosit în sensul propriu, de om care locuieşte la ţară, fără alte conotaţii), cei care consumă la bufetul sătesc şi găştile de cartier de pe la perfieriile oraşelor, aceştia socializează non-stop, cu o bere sau o vodcă ieftină în faţă. Altfel, privesc, cu interes, spectacolul străzii şi fac conversaţie afabilă cu alţi clienţi (ceva mai ocazionali) ai magazinelor.

Satele s-au apropiat, în moravuri şi aspiraţii (şi mai puţin în gusturi), de oraşe. Oraşele au preluat, odată cu locuitorii satelor transferaţi, parţial, aici, comportamente rurale cvasiasimilate. Discrepanţele între cele două s-au mai estompat, cu siguranţă: în favoarea confortului, mai ales a celor din zone săteşti; şi, cumva, în defavoarea unei anumite intimităţi a cetăţeanului, care, la oraş, pare să fi devenit mai expus spaţiului public, fără protecţia tradiţiei.