Soluţii pentru bătrîneţe (?!)

În ultimul timp s-a nimerit să văd tot mai multe filme care par să răspundă – în cele mai neaşteptate, mai fascinante şi mai crude moduri – uneia dintre întrebările mele cele mai sîcîitoare, şi anume: cum îmi voi petrece bătrîneţile şi ce se va întîmpla cu mine la vîrsta a treia spre a patra (în caz că le voi prinde...).

Amour, genialul film al lui Haneke, nu se poate spune că oferă o soluţie: expune, mai curînd, o situaţie posibilă – cel puţin pînă la un punct. Viziunea lui asupra dragostei de cuplu, balansîndu-se mereu undeva între sublim şi înfiorător, nu e deloc departe de adevăr. Degradarea umană, fizică şi psihică, ajunsă la apogeu în cazul ambelor personaje, e cît se poate de probabilă, deşi, evident, deloc de dorit.

Desigur, filmul lui Haneke ne prezintă situaţia extremă, aparent fără altă ieşire decît cea din film (crima, moartea). Orice alte posibile ajutoare externe devin, rînd pe rînd, imposibile: Anne (Emmanuelle Riva) îl pune pe Georges (Jean-Louis Trintignant) să promită că nu o va interna în nici o instituţie, fiica pare prea îngropată în propriile-i probleme ca să-i mai poată ajuta în vreun fel, ajutoarele plătite sînt incompetente. Posibilitatea unui sprijin divin nu e luată în calcul. Totul atîrnă de dragostea lui Georges, şi vedem cum se sfîrşeşte...

Alte două filme chiar par să ne propună soluţii: The Best Exotic Marigold Hotel (2011, în regia lui John Madden, după romanul lui Deborah Moggach, cu Judi Dench, Maggie Smith, Tom Wilkinson, Bill Nighy) şi Et si on vivait ensemble (2011, în regia lui Stephane Robelin, cu Jane Fonda, Geraldine Chaplin, Pierre Richard, Claude Rich, Daniel Brühl). Amîndouă vorbesc despre grupuri de oameni în vîrstă care-şi găsesc un loc în care să-şi petreacă bătrîneţile împreună.

Nu, nu e vorba de un azil. Cei din primul film ajung într-un hotel din India care e decrepit, dar are potenţial de toate felurile, inclusiv uman; cei din cel de-al doilea film se mută cu toţii la unul dintre cele două cupluri din care fac parte personajele principale.

Scopul acestor schimbări şi mutări împreună este şi unul de întrajutorare (mai ales în cazul lui Et si on vivait ensemble), dar şi de descoperire de sine, început vieţi noi şi rezolvare a „chestiunilor“ de inimă, şi nu numai rămase din trecut. Graham (Tom Wilkinson) îşi regăseşte iubitul pierdut în tinereţe, în perioada în care locuise în India; Evelyn (Judi Dench) îşi găseşte o slujbă şi un iubit (Douglas – Bill Nighy –, care-şi părăseşte nevasta după 39 de ani), Norman (Ronald Pickup) îşi descoperă o parteneră, iar Muriel (Maggie Smith) îşi învinge pornirile xenofobe. Împreună, reuşesc să-l ajute pe Sony (Dev Patel) să-şi pună pe picioare hotelul.

Filmul, ca şi Et si on vivait ensemble, e construit pe ideea puterii comunităţii (asociate – mai bine evidenţiat în cazul lui The Best Exotic Marigold Hotel – cu îndrăzneala de a experimenta locuri noi): cînd sînt mai mult de doi, puterea creşte, iar vîrstnicii, adunaţi, devin capabili nu doar să-şi pună propriile probleme în ordine, ci şi să-i ajute pe cei mai tineri.

Jeanne (Jane Fonda, în mare formă) îl ajută pe Dirk (Daniel Brühl) să-şi găsească un subiect pentru studiul antropologic pe care trebuia să-l facă: studiul comunităţii vîrstnicilor. Comunitate în care se petrec tot soiul de lucruri palpitante: se dovedeşte că Claude (Claude Rich), singurul celibatar, a fost amantul ambelor neveste ale celorlalţi doi bărbaţi...

Ceea ce nu-i împiedică, pînă la urmă, pe toţi cei cinci prieteni să convieţuiască. Energica – şi aparent cea mai dinamică – Jeanne e cea care moare prima: beneficiază de o înmormîntare roz şi veselă, cum îşi dorise. Ironia e că soţul ei, Albert (Pierre Richard, protagonistul comediilor din copilăriile unora dintre noi) – care avea un început de Alzheimer –, întreabă, a doua zi după ce aceasta a murit: „Dar unde e Jeanne?“ Filmul se termină cu toţi cei patru vîrstnici rămaşi alergînd pe pajişti şi strigînd: „Jeanne!“

Revenind la titlu şi la începutul articolului, pot trage doar următoarea pseudoconcluzie laconică: soluţii pentru oarece confort la bătrîneţe pot fi două – mutarea împreună şi uitarea.