Acum 20 de ani

Odată cu aniversarea Dilemei, mi-am dat seama că, şi în ceea ce mă priveşte, tot 20 de ani au trecut... Şi am mai realizat că eu, una, sînt aceeaşi, dar nu chiar la fel...

De fapt, destul de diferită. Evident, lumea de atunci, de început de ani ’90, lumea studenţiei şi a tinereţii mele nu era, pînă la urmă, aceeaşi cu cea de azi. În primul rînd, era mai entuziastă. Apoi, mai dinamică şi mai plină de speranţă.

Să fii student, imediat după „Revoluţie“, însemna... să stăpîneşti lumea. Desigur, întîi lumea mică din jurul tău. Cea a facultăţii. În ’89, studenţii puteau aproape orice în facultate: eu, una, pe post de reprezentant al Ligii din anul meu, am mai obţinut un an de studiu. Aşa că, în loc de patru, am făcut cinci ani. La cerere.

Ultimii mei doi ani de facultate au fost cei în care chiar am crezut că, dacă faci ceva, poţi schimba... totul. Că lumea depinde de noi, de mine, şi că nu mai e fixă şi imuabilă, ci poate fi transformată prin bună-credinţă şi implicare.

Eram convinsă, cel puţin atunci, că buna-credinţă şi implicarea schimbaseră şi regimul comunist. Doar fusesem şi eu la faţa locului, e drept, nu printre participanţii cei mai eroici: în noaptea de 21 decembrie, în Piaţa Universităţii, strigasem, mă încrîncenasem şi mă bucurasem cot la cot cu toţi de acolo. De asemenea, mai tîrziu în noapte, fugisem, împreună cu unii dintre cei de acolo (cei mai laşi? mai realişti? cu mai mult spirit de conservare?). Ce-i drept, odată ce soldaţii începuseră să tragă în jos, alergasem, un timp, doar pe Bulevadul Carol. Nu o luasem pe străduţe, din inerţie, dar şi ca act de curaj: fugeam în cîmp deschis...

În ziua în care fusese istoricul miting al lui Ceauşescu, la care lumea se revoltase, eram în facultate, la etajul al treilea, şi dădeam examen la Estetică, cu profesorul Cezar Radu. La un moment dat, s-au auzit... chestii contradictorii, s-a creat panică, şi am vrut să ieşim din facultate. Nu ne-au lăsat, de la poartă. Şi parcă am simţit atunci ce nu simţisem, direct, niciodată în anii copilăriei şi adolescenţei mele: toată povara regimului comunist şi tot ce însemnase el. Interdicţia de atunci a fost simbolică. Precum tot simbolică a fost vederea... primului rănit de la revoluţie: o colegă care se zgîriase la mînă în înfruntările stradale de pe 21 decembrie, ziua... (cînd am văzut-o, încă nu aflasem de tinerii ucişi la Dalles).

Revoluţia, sau cum vreţi să-i spuneţi (în ce mă priveşte, am trăit-o ca pe o revoluţie), mi-a schimbat toate planurile cu greu puse cap la cap în prealabil: în anul ăla (’89) mă măritasem, după ce dusesem la bun sfîrşit propria mea revoluţie în familie. Concretizată în special prin luptele cu viitorii socri. Dar şi cu propria-mi familie, de lîngă care mă desprinsesem şi avusesem... marele curaj să mă mut într-un demisol, „la madame Popescu“... După nuntă, mă întorsesem în demisolul cît un pat imens şi mă pusesem pe treabă: să învăţ şi iar să învăţ: mă aştepta „marea sperietoare“, cea pentru care bunica mea mă pregătea de ani, punînd bani deoparte şi cumpărîndu-mi lungi şi decente fuste tricotate, albastre şi verzi: repartiţia. Cea în urma căreia urma să ajung profesoară la ţară, cu sau fără recent achiziţionatul soţ...

Slavă Domnului, nu am mai prins repartiţia. Adică mi s-a oferit, în ’91, cînd am terminat; dar am avut satisfacţia să pot refuza liceul bucureştean mai periferic unde picasem... Şi să-mi trăiesc, fix acum 20 de ani, cei mai liberi şi mai intenşi ani ai vieţii mele. Cînd totul se deschidea şi cînd chiar credeam că, dacă mă cert cu cineva mai „cu suflet“, ceva chiar se schimbă... Sau că, dacă scriu un articol, lumea devine alta, mai aproape de gustul meu...

S-au schimbat multe. Eu însămi am schimbat multe, chiar locuri de muncă, pînă să mă liniştesc, în cele din urmă, la Dilema. Din păcate, cu trecerea anilor, nu mai cred că un cuvînt, rostit sau scris, e suficient să transforme lucrurile radical. Dar cred, în continuare, că mentalităţile şi chiar... stările de fapt se pot schimba: însă nu cu impetuozitate, ci cu efort constant, asiduu şi migălos. Măcar să-şi facă, fiecare dintre noi, treaba lui corect...