Aceleaşi şi mereu altele

Iarăşi a venit toamna, voi spune de astă dată. Iarăşi s-a mai terminat o vacanţă de vară, şi iarăşi va urma Crăciunul. Sentimentul ciclicităţii devine sensibil mai acut, odată cu trecerea timpului: nu ştiu cum se întîmplă, dar începi să ţii minte mai mult repetiţia în sine, decît evenimentele şi întîmplările luate separat.  

În vacanţa de vară, există mereu senzaţia perspectivei şi a lipsei de hotar al timpului. Odată cu schimbarea aerului şi a luminii, ceva din vioiciunea lor înţepătoare te trezeşte, măcar parţial, la un fel de realitate: trebuie să înceapă ceva nou, e toamnă... Pînă şi păsările se agită – întîi domol, apoi frenetic.

Odată cu înaintarea în vîrstă, se mai întîmplă ceva, vrînd-nevrînd, oricît de 20 ar fi noul 40: într-o oarecare măsură, şi dacă eşti măcar parţial conştient de trecerea timpului, începi să simţi nevoia să delegi. Să realizezi că, oricît de tare zmeu ori zmeoaică ai fi tu, în anumite chestiuni, ştafeta e preluată de generaţia următoare.  

Evident, nu în toate, dar proporţia de cedare aproape – deocamdată – imperceptibilă e suficientă pentru a-ţi da altă măsură a lucrurilor. Dacă ai copii, poţi recunoaşte în ei – ca spectator, desigur, implicat – intensitatea cu care tu însuţi trăiai anumite situaţii, precum iubirile sau luptele. Cu vîrsta, există tendinţa ca cele dintîi să ajungă precum cea dintre personajele interpretate de Meryl Streep şi Clint Eastwood în Podurile din Madison County; iar în ce le priveşte pe celelalte – şi anume luptele –, tinzi ca locul tău de avangardă de altădată să fie înlocuit cu unul de ariergardă, în cel mai bun caz, sau de rezervă, în cel mai puţin fericit.  

Încep să apară amintiri ale situaţiilor asemănătoare cu unele prezente, din propria-ţi tinereţe (nu că acum ai fi la bătrîneţe, ci – aşa cum a scris şi Sever Voinescu în articolul său – eşti mai curînd la o vîrstă incertă, pe care nu ştii cum s-o defineşti). De pildă, mitingul pro-Roşia Montană îţi aduce aminte de vremea în care stăteai toată ziua, bună ziua în Piaţa Universităţii – practic, acolo trăiai, cel puţin timp de un an. O replică auzită de la o femeie de afaceri – de top, a momentului – şi anume că demonstranţii din Piaţă sînt plătiţi de... agenturi străine, mi se pare un déjà-vu evident al nenumăratelor afirmaţii de acest gen despre Piaţa Universităţii, făcute inclusiv (sau mai ales...) de Televiziunea Română de atunci...

Desigur, mitingurile sînt diferite, pentru că, evident, nici vremurile nu mai sînt deloc la fel – în Piaţa Universităţii exista, cred, mai mult dramatism, sau chiar tragism: erau acolo oameni care-şi pierduseră ani buni sub comunism şi nu-şi mai puteau permite să mai piardă şi alţii; erau cei din generaţia noastră, studenţi pe-atunci, care-şi puneau toate speranţele în ce se întîmpla acolo, mizau pe o schimbare radicală de mentalităţi (pentru care unii şi-au riscat, dacă nu chiar viaţa, măcar integritatea fizică, fiind bătuţi crunt de mineri, în zilele de 13-15 iunie 1990...).

Tinerii de acum, pe care i-am însoţit, mărturisesc că, din păcate, nu destul, la mitinguri sînt altfel: mai puţin disperaţi, din fericire, ca noi, cei de atunci; mai hotărîţi, mai organizaţi, mai eficienţi. Am toată admiraţia pentru felul civilizat şi la obiect în care se desfăşoară manifestaţiile. Şi sper s-o ţină tot aşa. Pînă la urmă, nemulţumirile şi revendicările lor, chiar dacă îmbracă o formă parţial ecologică, sînt tot politice, şi tot atît de grave şi importante ca cele ale noastre, din anii ’90. Doar că se desfăşoară într-o lume mai liberă, în care ştii că, dacă nu-ţi convine ceva, poţi protesta, sau poţi pleca oriunde ai chef. 

Între timp, ieşind din actualitate, membrele generaţiei noastre – celei nici aşa, nici altminteri – nu e neapărat nevoie să se tranforme în doamne Stone, asemenea celei din romanul lui Tennessee Williams şi din celebrul film cu Vivien Leigh; ci măcar în doamne Dalloway, precum cea din romanul Virginiei Woolf (sau a lui Michael Cunningham din Orele, personaj magistral interpretat de Meryl Streep în filmul făcut după roman) – care, în ciuda vîrstei, se putea bucura în continuare de lucrurile aparent mici, de orice...