Roxanne - şi adolescenţa din comunism
Roxanne, filmul lui Vali Hotea ce a avut premiera de curînd, mi-a adus aminte de diverse poveşti – dacă nu uitate, măcar îngropate – din propria adolescenţă. Ce s-a petrecut în comunism, prin anii ’80.
Filmul mi-a atras atenţia pentru că l-am găsit puţin altfel decît... valul majoritar. Povestea în sine, care se pare că e inspirată din viaţa regizorului, e interesantă: eroul principal, Tavi, interpretat de Şerban Pavlu, a dat, în liceu, o dedicaţie muzicală la Europa Liberă, pentru colega de care era îndrăgostit atunci, Roxana. Cîntecul ales era, evident, Roxanne al lui Police. Cineva dintre prietenii de atunci l-a turnat că a dat dedicaţia, şi a fost chemat şi anchetat de Securitate, împreună cu respectiva Roxana. Peste ani, Tavi redescoperă întreaga istorie în dosarul pe care şi l-a cerut de la CNSAS.
Filmul e, de fapt, povestea generaţiei mele, a relaţiei acesteia cu regimul în care şi-a petrecut adolescenţa şi o parte din tinereţe, precum şi a efectelor acelei perioade asupra modului în care reprezentanţii generaţiei în cauză reuşesc să supravieţuiască epocii actuale. Un mod destul de inadaptat şi neîndemînatic, dacă ne luăm după personajul Tavi, interpretat mereu de Şerban Pavlu... perfect uluit – o uluială tristă, întipărită parcă perpetuu pe faţă, din care cu greu mai poţi să te trezeşti – şi niciodată destul de matur sau de prompt în reacţii.
Şerban Pavlu, care ne-a convins în varianta sa isterică din Toată lumea din familia noastră (2012, Radu Jude), e aproape la fel de convingător şi în postura încremenită din Roxanne. De altfel, Roxanne însăşi, adică Roxana, e jucată la fel de încremenit de Diana Dumbravă. Dar pare să fie o încremenire intenţionată şi bine orchestrată: Roxana regăsită de Tavi după mulţi ani şi cu o situaţie materială mirobolantă, e, într-o oarecare măsură, un soi de moartă vie, un personaj care se înfrînează de la orice fel de reacţii emoţionale.
În final, Tavi reuşeşte să... meargă mai departe (era să spun precum celebra Angela, dintr-un alt film românesc...), după ce îşi clarifică trecutul, identificîndu-şi turnătorul din adolescenţă şi descoperind şi asumîndu-şi, în limite posibile, fiul său cu Roxana (jucat firesc de debutantul Anghel Damian).
Problema adolescenţei petrecute în comunism rămîne însă. Cel puţin la prima vedere, eu, una, eram fericită în adolescenţa mea comunistă. Care devenea mai puţin comunistă datorită pachetelor cu dulciuri şi haine pe care le primeam de la naşa mea din Germania. Pachete care mi-au permis să mi se pară că sînt în rîndul lumii şi în pas cu moda. Datorită cărţilor pe care le citeam, în general cele din literatura universală, pe care sper şi cred eu, le citeau copiii din toată lumea... Şi a filmelor pe care le vedeam – ce-i drept, pe atunci uşor mai ciuntite de cenzură, mai ales la Cinematecă... Dar şi la Bibilotecile Britanică şi Americană (aşa se numeau pe atunci), instituţii pe care le puteai frecventa fără să dai seamă, dacă erai elev sau student. Precum şi muzicii pe care o ascultam pe casetofoane extraplate, mono, fie că era vorba de Beatles, Rolling Stones ori Queen.
Toate astea ar fi fost bune şi frumoase dacă nu ar fi fost umbrite de (auto)cenzura de protecţie, practicată şi învăţată din familie, care te prevenea ca la şcoală să nu vorbeşti cu nimeni împotriva sistemului, să nu (prea) spui bancuri politice; să nu critici deschis textele stupid-patriotarde din manuale, ci doar să-ţi permiţi să nu-ţi placă, în particular...
Autocenzură care, aparent, nu ne-a marcat deloc, dar care, în realitate, şi-a pus multe ştampile pe noi: una dintre ele, destul de gravă, este incapacitatea/slaba capacitate de a vorbi coerent în public, de a întreba deschis cînd ai o nelămurire sau de a-ţi exprima direct părerea, cînd ai una. (Desigur, nu e valabil în cazul tuturor...)
Evident, în perioada de sfîrşit de adolescenţă şi început de tinereţe, cînd devenisem mai puţin copii şi mai vădit adulţi, problemele iscate de traiul într-o orînduire totalitară deveniseră şi ele mai grave şi mai numeroase. Dar despre acestea – cu altă ocazie.