Eficienţă şi empatie
Cînd am fost pentru prima dată în Italia, în Toscana, am simţit că acolo e „locul“ pentru mine. Locul în care mi-ar plăcea să trăiesc, locul în care nimic nu mi se părea urît, obişnuit, lipsit de farmec sau valoare. Vorbind cu unii şi cu alţii, am constatat că nu sînt, nici pe departe, singura care gîndeşte şi simte aşa: ci doar unul dintre numeroşii pămînteni care-şi doresc să se retragă, măcar la bătrîneţe, în Toscana, pe care o consideră Paradisul...
De atunci au trecut vreo şase ani şi nu am mai apucat să ajung în Italia. M-am mulţumit doar să cochetez cu învăţatul limbii, împreună cu o prietenă, cu care citesc, de luni bune, Pinocchio în italiană, şi Divina Comedie în română (!). Acum, dintr-o întîmplare, să zicem, am ajuns din nou la Milano.
E adevărat, nu era locul cel mai dorit din Italia, cel în care aş fi ţinut cu orice preţ să mă reîntorc. Dar era, totuşi, Italia. Şi, ajungînd acolo, s-a dovedit că „spiritul“ aşteptat l-am regăsit şi acolo. Senzaţia că, dacă mergi pur şi simplu aproape oriunde şi te uiţi, într-o doară, prin jur, aproape nimic nu-i banal ori lipsit de istorie. Da, există, evident şi din plin dezvoltată, partea comercială, şi cît se poate de turistică: aşa cum e, de pildă, cafeneaua Armani, cu mese roşii strălucitoare (dar nu orice roşu!) şi scaune verzi (idem), situată în clădirea Armani, alături de librăria Armani, specializată, desigur, în cărţi de modă. Şi alături de magazinul Armani propriu-zis, decorat cu uriaşe inimi de Sf. Valentin. Cafenea în care chelneriţa blondă – de fapt, probabil rusoaică, ori est-europeană – te ignoră deliberat dacă nu faci parte ori din clienţii fideli, ori din categoria de clienţi pe care o ştie demnă de stabilimentele Armani....
Alte chelneriţe, la fel de blonde şi de rusoaice (dacă eşti atent, poţi detecta accentul), din locuri la fel de centrale şi de... fiţe – cum ar fi Galeria comercială „Vittorio Emanuele II“, în care se află magazinele multor firme celebre –, pot fi mai umane. Umane dacă aud că eşti din România. România – Rusia, e evident, se consideră surori de suferinţă... Solidaritatea est-europeană încă funcţionează. Chelneriţa la fel de blondă şi top model, dintr-unul din restaurantele aparent de lux, dar, de fapt, destul de proaste, din respectiva galerie comericală, s-a oprit din servit şi a stat, lung, de vorbă cu noi pentru că veneam din România. Ca şi vînzătoarea de la Escada, din magazinul-muzeu La Rinascente, pentru care, brusc, am devenit cliente, spre nedumerirea colegei ei, italiancă sadea.
Solidaritatea umană e ceva ce mi s-a părut, cel puţin la o primă vedere, că funcţionează în Italia. Am avut de-a face cu diverse servicii birocratice. A trebuit să umblu după nesuferite hîrtii pe la diverse ghişee, unde am aşteptat, cuminte, conform numărului de ordine, să-mi vină rîndul. Dar, spre deosebire de experienţele sinistre din Paris, cele de aici s-ar putea numi chiar plăcute. Am reuşit să trăiesc, pentru scurt timp, ceea ce mi se pare ideal în rezolvarea chestiunilor utilitare: îmbinarea utilului, de cele mai multe ori nesuferit, cu plăcutul. Cu cît se poate din plăcut, cu plăcutul permis în anumite situaţii.
Şi asta pentru că persoanele din spatele ghişeelor, în general tinere şi de sex feminin, nu erau deloc acre, ci chiar dornice să ajute clientul, şi empatice. Dacă-ţi lipsea un act sau nu completaseşi ceva corect, nu te trimiteau acasă, ca-n Franţa, şi nici nu se răsteau la tine, ca-n România. Se sfătuiau cu cîte o colegă şi găseau soluţii. Te admiteau şi fără actul respectiv, dacă nu comiteai o ilegalitate. Găseau o breşă, repet, tot legală, în care să te integrezi şi tu. Era o birocraţie fericită, aş putea spune: creativă şi afectivă. Ieşeai tot stors de la respectivele ghişee, dar încrezător în specia umană.
Pe scurt, în puţina Italie cunoscută de mine am întrezărit, chiar dacă pe fugă şi oarecum de la distanţă, ceea ce eu, una, consider a fi soluţia funcţionării unora dintre lucruri: armonioasa combinaţie dintre eficienţă şi afectivitate în relaţiile umane, chiar cele utilitare.
Desigur, generalizările nu sînt bune. Şi nici euforiile naive. Doar că, măcar pe termen scurt, am avut revelaţia că... se poate.
