Singur, în noapte
– înaintea sărbătorii –
De ani, constat că există un moment, cam înaintea fiecărei sărbători importante (şi, de cele mai multe ori, vesele) în care te afli... singur şi, de multe ori, trist. Ori măcar melancolic, meditativ, încă necopt pentru bucuria „obligatorie“.
Înaintea fiecărui Sfînt Nicolae, Crăciun ori An Nou, există cel puţin o clipă în care trebuie să faci ceva de unul singur pentru respectiva sărbătoare. Nu ştiu cum se face, dar, de cele mai multe ori, se întîmplă pe-nserat. E adevărat că, de sărbători, se aprind luminile oraşului şi totul e mult mai poleit.
Dar tocmai în poleiala aceea ostentativă şi aparent ocrotitoare, uneori, lucrurile şi oamenii par mai cenuşii. Ca şi cum excesul de culoare ar genera o reacţie contrarie: cei scăldaţi în baia de lumini îşi pierd consistenţa coloristică.
De obicei, chiar în după-amiaza de dinaintea sărbătorii, mai ai de făcut cumpărături. De cele mai multe ori, cumperi chiar... cadourile. E aproape o tradiţie să laşi darurile, din varii motive (inclusiv financiare), să laşi „goana după cadou“ în ultimul moment: atunci, totul devine mai pasionant, pe undeva, mai „pe viaţă şi pe moarte“.
Alergătura cu sorţi de izbîndă sub semnul întrebării îşi are, însă, momentele ei de pauză, dorite sau nu. Cînd te îndrepţi spre un nou templu al consumului, pe care să-l devalizezi, cînd te afli pe drum, ai, de pildă, un astfel de moment. Cînd ieşi din priză şi vizualizezi, cu tristeţe, dar şi cu umor, întreaga situaţie.
Atunci, parcă nu percepi sărbătoarea care se apropie, glamour-ul ei promis de o întreagă cultură consumistă: sărbătoarea aşa cum ne-o zugrăvesc cărţile poştale, cu focul aprins în şemineul deasupra căruia atîrnă ciorapii în care Moşul va pune cadourile şi în faţa căruia te aşteaptă un brad, un cozonac şi două pahare cu şampanie... Percepi doar punctele slabe, anumite soft spots care, pe termen lung ori infinit, par a fi fără rezolvare.
Chiar dacă ştii că, într-o oră-două, vei fi înconjurat de lume, la o mare masă, cu lumînări şi voci gureşe în jurul tău, parcă, înaintea sărbătorii, se creează un gol, o gaură neagră: valea de dinaintea dealului fericit, viitor... Vezi clar, în lumina albastră şi rece (da, Otilia Cazimir...), toate lucrurile rele, mai dihai şi mai clar conturate decît cele bune. De pildă, cînd ai pe cineva din familie bolnav şi care îmbătrîneşte (aşa cum mi se întîmpla mie în anii ’80, cînd mergeam pe Calea Victoriei), ţi se sfîşie, brusc, inima, de dragul acelei persoane şi-i simţi... tragedia. Cînd te duci la o petrecere, iarăşi, aşa cum făceam eu în liceu, la care cîntă Bob Marley (pe casetele de atunci), dar tu n-ai partenerul pe care-l doreşti, ca să dansezi cu el, ci doar unii ocazionali, cam de doi bani, iarăşi ţi se rupe inima... Mai tîrziu, prin facultate, cînd eşti cu băiatul iubit şi realizezi că nu e chiar Făt-Frumosul perfect pe care-l credeai, dar se străduieşte, ţi se întîmplă acelaşi lucru...
Şi atunci, înaintezi în noaptea aparent luminată de beculeţele clipinde şi te simţi foarte singur, îngrozitor de singur şi foarte departe de aroma de coptură plus brad a sărbătorii. Simţi că n-ai nici o legătură cu toate astea, ca şi cum ai avea amnezie.
Din fericire, următoarea librărie se apropie şi te adînceşti în studiul posibilelor cadouri, ai, n-ai treabă, înlocuind o uitare cu alta. Odată cadourile achiziţionate şi odată plasat la coadă la împachetat, instinctul de haită şi junglă reînvie, şi umbra singurătăţii, fantomatice sau nu, apocaliptice sau nu, se duce învîrtindu-se.
Reîncepi să te agiţi, să-ţi dai coate la coadă şi să alegi hîrtia de împachetat, cu îngeri sau ursuleţi. Goneşti apoi, iar, după taxi, nemaisimţindu-te neapărat ameninţat de omul din spatele tău, care pare un hoţ, sau de cîinele negru de pe stradă, care se dovedeşte protejat. Încet-încet, te îndrepţi către lumina de acasă, unde oameni prietenoşi (cel puţin la prima vedere – glumeam...) te aşteaptă cu ceea ce ar trebui să însemne sărbătorile: masa pusă, brad, feţe vesele, muzici, băutură... Umbra singurăţii prealabile rămîne doar o umbră, poate, necesară...
