Povestea unui pictor neconvenţional

Jan Albu e un pictor interesant, ale cărui lucrări, în general cu tematică mitologică, dovedesc forță și capacitatea de a crea o lume fantastică. Cea mai recentă expoziție la care a participat, împreună cu Matei Enric și Maia Ștefana Oprea, a fost „Subjective Histories“, în decembrie 2013, la Galeria 72A. Dar Jan Albu e și un personaj (care apare, de altfel, adeseori și în propriile lucrări) cu o biografie neobișnuită.

Cum v-ați prezenta, într-o frază?

Sînt din Moldova, de pe undeva, și m-am născut acum vreo jumătate de secol.

Ați avut, în 2013, înainte de expoziția colectivă „Subjective Histories“, o alta, personală, intitulată „Geneză și apocalipsă“. De ce ați ales acest titlu?

Majoritatea lucrărilor se refereau și la Geneză, și la Apocalipsă. În capul meu, cele două sînt interdependente: Geneza include și Apocalipsa. Nu am avut prea multe lucrări, a fost una mare, cu titlul ca al expoziției, în care erau Adam și Eva lîngă Pomul cunoașterii și, totodată, tot arsenalul Apocalipsei: cei patru cavaleri, păsările de pradă, animalele carnivore. Am mai avut patru lucrări cu cei patru cavaleri, fiecare în cîte una. O alta reprezentînd o femeie cu o cupă în mînă: Prostituata lumii, care-i oferă profetului o cupă cu murdării.

Acestea au fost lucrările noi: am mai avut unele vechi pe care le-am mai expus o dată – profetul care e luat de înger și dus undeva în deșert, unde se întîlnește cu această femeie care e Prostituata lumii, un animal cu nu știu cîte coroane și capete. Mai e artistul în atelierul lui – tot din Apocalipsă. Artistul nu are ochi, are coarne și dinți și e pe lîngă tuburi de culori și pachete de țigări goale.

Lucrările sînt acril pe pînză. Pun culori pe care le răzuiesc. Definitivez un desen pe care, apoi, îl distrug parțial. Pentru că în capul meu, totul se distruge, pe lumea asta, pînă și piramidele... Într-o zi, toate lucrările se vor distruge, așa că prefer să le fac așa de la început. Îmi place și ca aspect: am văzut, într-o zi, o expoziție de icoane vechi la Muzeul de Artă și cei care le restauraseră lăsaseră lipsă bucățile căzute. Mie mi se părea că icoanele arătau mai bine așa, decît cînd fuseseră noi. Timpul are, cumva, propria distrugere, iar distrugerea are ceva din creație.

Lectura Bibliei e la baza acestor lucrări?

Da, am studiat Biblia, după 30 de ani, după ce am început să cred în Dumnezeu. Pînă atunci, am fost ateu. Pe la 14 ani mă îndrăgostisem de-o fată, și pentru că tutorele ei a făcut foarte urît cînd ne-a văzut împreună, nu am mai luat-o pe unde trebuia s-o iau spre casă, ci am trecut prin cimitirul de care pînă atunci mi-era frică. Mă gîndeam că o să o bată pe fata aia, eram cu mintea la asta și nu mi-am dat seama că trec prin cimitir. Nu mi s-a întîmplat nimic, așa că am tras concluzia că nu există diavol. Și, prin urmare, nu există – logic pentru mine cel de atunci – nici Dumnezeu. Și așa am devenit ateu.

Am rămas așa pînă la 30 de ani, cînd, nu mai știu din ce motive, mi-am reconsiderat poziția. Și m-am apucat să citesc Biblia. Și dacă tot m-am apucat s-o citesc, am făcut-o serios, și am tot recitit-o. De altfel, și acum mai recitesc la ea: pe măsură ce îmbătrînesc, anumite lucruri le văd altfel...

La un alt moment dat, lumea fără Dumnezeu mi s-a părut fără sens. Ar fi o chestie lipsită de rațiunea de a exista. Poate că nu sînt chiar un credincios, dar cred că există o forță coordonatoare....

Cum și cînd v-ați apucat de pictură?

Desenam de cînd eram mic. Am pictat imediat ce am intrat la școală. Am făcut un liceu industrial, din care m-au exmatriculat prin anul III. Abia după mult timp, pe la 24-25 de ani, am făcut încă două clase la Liceul Tonitza. Dar n-am făcut eforturi deosebite să mă duc către pictură. Și acum nu-mi vine să-mi semnez întotdeauna lucrările. Undeva în capul meu e că această chestie e făcută anume ca să nu rămînă nimic după mine. E coordonată din altă parte: pur și simplu, nu am chef să semnez lucrarea. E și o chestie de orgoliu. Dacă o vînd cuiva, omul respectiv poate să țină minte că e făcută de mine și fără semnătură...

Pe de altă parte, în foarte multe dintre lucrări vă puneți chipul...

Asta vine automat. Mă trezesc că exist undeva acolo, în lucrare, într-un personaj sau altul. Pentru că sînt un ins duplicitar, mă recunosc într-o serie de personaje: și pozitive, și negative. Și nu am cum să fac abstracție de asta. Dacă pictez un Sisif, eu sînt Sisif, dacă pictez un torționar, eu sînt torționarul ăla. Cel mai des mă autoportretizam în imagini de nebun sau în piticul regelui.

Din ce v-ați cîștigat, practic, existența?

De la 17 la 30 de ani am fost lăcătuș. Motiv pentru care ca lăcătuș eram considerat un chiulău, iar ca pictor eram considerat lăcătuș... Dar nu pictam cu ideea de a face ceva, pictam pentru că îmi plăcea. Pe vremea aceea, pictam cum cîntă pasărea. Treptat, pictura a început să devină un chin. Și atunci, a început să iasă cîte ceva... Am început să fiu purtat într-o direcție...

În ’89, aveam 30 de ani. Pe 21 decembrie, făceam lozinci pentru partid. Scriam textele idioate ale lui Ceaușescu. Eram plătit tot ca lăcătuș. M-am dus acolo pentru că era mai cald... Prin februarie ’90, cei mai proști dintre colegii mei, care s-au pus șefi, au socotit că eu sînt nomenclaturist pentru că am scris textele alea (lozinci pe care, ei, de altfel, le purtau...). ~sta e unul dintre motivele pentru care nu m-am mai dus niciodată pe la vechiul loc de muncă...

Ce s-a întîmplat după ’90?

Am găsit un tip care făcea pictură comercială după fotografii, avea o rețea. În primele trei zile cît am lucrat pentru tipul ăla, am cîștigat cît cîștigam înainte într-un an. Dar erau kitschuri: noaptea cu lună, barca cu pescarul, cele pe care le găsești la Obor, astăzi. Eu nu le făceam niciodată la fel, întotdeauna pictam altceva... Le vindeau pe drum și pe urmă se întorceau și le făceam altele... Se cîștigau bani serioși pe atunci: salariul lui Iliescu era 17.000 de lei, iar eu cîștigam 90.000 de lei pe aceste kitschuri. Pe lună. Dar se și bea foarte mult. Efectiv, nu am făcut nimic cu banii. Dar am cîștigat așa de mult în doi ani.

Și după cei doi ani?

După doi ani, nu am mai putut să fac kitsch. În perioada aia am cunoscut un evreu care mi-a dat posibilitatea să lucrez ce vreau eu. Omul ăla avea un frate în Israel. Era dintre evreii pe care-i vînduse Ceaușescu Israelului. S-a dus, s-a însurat, a făcut o afacere și, după Revoluție, a venit încoace și și-a extins-o. Avea o firmă care se întindea în jumătate de Europa. El dăduse un anunț în ziar că are nevoie de un pictor capabil să reproducă Rembrandt. Avea un frate în Israel care făcea asta, dar era bolnav și nu mai putea, și voia pe cineva în locul lui. Fratele lui, între timp, a murit, așa că nu a mai fost nevoie să imit Rembrandt. Omului i-a plăcut ce făceam eu. Ani de zile, mi-a cumpărat tot ce am pictat. Practic, a fost propriul meu Mecena. Mi-a dat posibilitatea să studiez, să mă regăsesc pe mine. Din păcate, după patru ani, a făcut infarct.

Cum pictați pe atunci?

Pe atunci îl descoperisem pe Picasso și începusem să-l înțeleg. Și la fel cubismul. Apoi, am trecut la un fel de futurism, era un sistem personal. Niște amici mai școliți ca mine mi-au zis că nu-i în regulă ce fac. Din cauza lor am pierdut vreo zece ani. Mi-am distrus atunci sistemul... După care, mi-au trebuit vreo zece ani ca să ajung la ce fac acum. Asta e bine, într-un fel, am ajuns la ceva mai profund. De aceea nu am făcut nici o expoziție pînă la 40 de ani. Acum, cînd mă uit la lucrările alea, le găsesc bune.

Din ce trăiați spre sfîrșitul anilor ’90, începutul anilor 2000?

Am trăit o vreme din reproduceri. Pentru niște evrei din Liban, care erau directori la La Fourmi. Reproduceri după Rembrandt, Delacroix. Am saturat piața asta, apoi am făcut foamea un an. După care am pictat o biserică, la o mănăstire din Măgura Odobeștiului. Era o mănăstire de maici ortodoxe pe stil vechi, care stăteau prost din punct de vedere cultural. Pictura bizantină nu le spunea nimic. Ele voiau un Cristos luminos, voiau pictură realistă. Am avut posibilitatea să pictez un zid imens baroc. Trei ani am lucrat acolo. Am învățat lucrînd.

Cînd ați început să expuneți?

La 41 de ani am făcut prima expoziție. În 2000. Era cam ce fac acum, dar într-o fază mai... moale. Lucrările erau mai clasice, mai lipsite de impact, nu duceam lucrurile pînă la marginea lor. Prima expoziție a fost la o galerie care se numea Anonimus. Au trecut pe la mine mulți pictori cunoscuți și au stat de vorbă cu mine. A fost prima oară cînd m-am lovit de semeni de-ai mei bine intenționați. Mi-au dat un brînci în față.

Ați fost acceptat în rîndurile comunității artistice?

Eu nu aveam facultate. Comunitatea artistică te acceptă greu. Acum mă salut de pe picior de egalitate cu celebritățile locale. Pînă acum, simțeam o oarecare malițiozitate din partea lor... Toți sînt de acord că facultatea nu face artiști... Van Gogh nu a făcut facultate, nici Gauguin... Dar e o problemă de ierarhie. Atunci, am vîndut niște lucrări unui francez, care, timp de un an, mi-a cumpărat cîte o lucrare pe lună. Deja apăruseră în pictura mea masca și simbioza om – animal, dar nu duceau către grozăvii. Încă un an, pînă-n 2005, am avut vreo patru expoziții pe an. Trăiam într-o sărăcie cumplită și lucram mult. După care, am făcut cel puțin cîte o expoziție personală pe an. Încă aveam forța de a experimenta, de a căuta, dar și de a trăi mizerabil. Prin 2004, m-am angajat ca pictor la un tip, cel cu Bellagio Mall: ca pictor meseriaș, nu artist, am pictat ce a vrut el. Asta mi-a dat posibilitatea să respir, să mănînc, să mai beau o bere...

Treptat, lucrurile s-au așezat. Mai puțin vînzarea. După 2010, a început să meargă prost.

Cîte ceva despre ce pictați acum?...

M-am cantonat în lumea miturilor, acele lucruri care bîntuie omenirea de la începuturi și o mai bîntuie și azi. Omul e de studiat, în ce mă privește. Vin cumva dinspre literatură, în pictură.

a consemnat Iaromira POPOVICI