Singurătatea în filme de Oscar
Gravity, filmul pentru care Alfonso Cuaron a luat Oscarul pentru regie, este, printre altele, despre singurătate. Evident că deriva spaţială în care plutesc aşa de măiastru personajele (de altfel, a luat şi Oscarul pentru efecte speciale, şi pentru imagine) e una metaforică, a vieţilor noastre cele de toate zilele. Iar singurătatea căreia Sandra Bullock (alias dr. Ryan Stone, nume simbolic şi el – piatra e cea care opune stabilitatea lipsei de gravitaţie, iar prenumele bărbătesc ne aminteşte de Saving Private Ryan) îi supravieţuieşte, în final, e cea căreia trebuie şi noi să-i facem faţă, neşifonaţi, în demersurile cotidiene.
Cu ceva asemănător se confruntă şi personajul lui Robert Redford în All is Lost (J.C. Chandor, 2013), doar că pe fundalul unei alte întinderi nemărginite: marea. După ce barca personajului ce naufragiază singur pe lîngă insula Sumatra este găurită de un container care trece pe lîngă ea, începe, pentru eroul intitulat „Our Man“, seria continuă de dezastre. Dezastre care se succed după o logică strict descendentă, a distrugerii, ducînd, cel puţin aparent, spre singurul final posibil: moartea. Opusă celei din filmul fermecător care a luat anul trecut Oscarul pentru regie, şi anume Viaţa lui Pi (Ang Lee, 2012), în care aproape orice situaţie avea soluţii miraculoase, mitologice.
În All is Lost, Our Man trece din dezastru în dezastru: barca i se găureşte, apoi se scufundă cu totul, în urma unei furtuni. Corăbiile cărora le semnalizează trec pe lîngă el, ba chiar, aproape de final, barca pneumatică în care rămîne ia foc de la o petardă pe care o aruncă. Animalele mării sînt ameninţătoare şi deloc prietenoase, nici vorbă de vreo urmă a tigrului lui Pi. De altfel, aproape nici o urmă de vreo divinitate sensibilă în vreun fel: omul pare să fie lăsat total în voia valurilor, spre moarte, şi nimănui nu pare să-i pese de el.
În Gravity, cerul este nemărginirea în care personajele plutesc. Acolo, singurătatea nu este totală, pentru că personajul Sandrei Bullock este însoţit, în aproximativ jumătate de film, de cel interepretat de George Clooney (lt. Matt Kowlaski) şi de vocea de la sol care îi coordonează. Printre filmări şi sunete spectaculoase, se conturează un cu totul alt gen de singurătate: cea asistată, afectivă. Una pe care o putem duce şi din care putem supravieţui. Dr. Stone rămîne singură, dar este asistată, chiar post-mortem, de lt. Kowalski. Un personaj fascinant, care pare uşor golan, preocupat de micile întîmplări ale vieţii, dar care e, de fapt, erou. Un erou care se sacrifică pentru binele colegei sale.
Kowalski îi restabileşte, într-un fel, încrederea lui Ryan Stone în umanitate: aceasta trecuse prin suprema tragedie cu cîtva timp în urmă – îi murise copilul. Sacrificiul lui Kowalski şi atitudinea lui asupra vieţii şi morţii îi schimbă perspectiva lui Ryan Stone şi o ajută să supravieţuiască. Să poată învinge imensitatea spaţiului, în acelaşi timp fascinantă (aşa cum o vede Kowalski) şi terifiantă (cum o percep dr. Stone, dar şi spectatorii). E simpatic modul ei de supravieţuire, cu un modul rusesc şi apoi cu unul chinezesc, într-un soi de mesaj universal pacifist.
All is Lost nu e, nici el, pînă la capăt, ce pare a fi. În ciuda oricărei urme de compasiune a naturii ori a divinităţii, ca să nu mai vorbim de a semenilor faţă de Our Man, finalul schimbă situaţia: o mînă i se întinde acestuia şi e scos din apă. Mi se pare incredibil: nici acum nu sînt sigură că am văzut bine... după întreaga demonstraţie a filmului. Mesajul, pînă la urmă, dacă l-am înţeles corect, e că şi-n situaţiile cele mai lipsite de speranţă se pot întîmpla miracole. La care nu avem nici cea mai infimă contribuţie. Ţin de o altă logică.
Repet, filmele mi se par metafore evidente ale lumii în care trăim şi ne străduim să supravieţuim. Într-o singurătate, de astă dată, mascată de dense şi aparente aglomerări umane. Pe lîngă cer şi apă, pămîntul, cu furnicarul lui omenesc cu tot, e o altă nemărginire (ce pare mărginită) căreia trebuie să-i facem faţă.
