Vacanţa în Bucureşti
De pe vremea cînd eram elevă, săptămînile de vară în care rămîneam în Bucureşti erau un fel de... probă. De supravieţuire în încremenire. Încremenirea era starea de spirit predominantă a vacanţelor de atunci. În căldura care, pe vremuri, nici măcar nu era aşa de mare, toate se derulau cu încetinitorul: nu era nici o miză, sau cel puţin aşa părea, şi nimic nu avea importanţă...
Te puteai adînci într-o carte, gen Război şi pace, interminabilă (dar pe care totuşi am terminat-o şi mi-a plăcut...): citeai cîteva pagini, trîntit în patul încins, apoi te gîndeai, îţi imaginai şi, uneori, mai aţipeai. Te trezeai, mîncai ceva şi o luai de la început...
Orele contau prea puţin. Singurele întreruperi erau date de contactele aleatorii cu părinţii şi de sunetul standard al telefonului (acum una din nenumăratele opţiuni pe mobil...) cu disc.
Telefonul schimba starea. De fapt, avea o putere mai mare de atît: putea schimba nu doar o stare cu alta, ci şi starea în acţiune. Cineva te chema undeva. Din nebuloasa mlăştinos-visătoare în care pluteai, aveai ocazia să ieşi la lumină. La un soi de liman.
Din pasiv deveneai, pe scurtă durată, activ. Mai întîi, ce citeai notai într-un carneţel, transformînd simpla îngurgitare de pagini într-un rezultat concret: notai o pagină, un personaj, o impresie...
Apoi, în toropeala preaclarei zile de vară, un scop ferm prindea contur: o ieşire. La cofetărie sau la film. Atît ştiam pe vremea aceea, cam la atît am rămas, în esenţă, şi acum. Doar că filmul e la mall şi cofetăria a fost înlocuită cu mîncarea chinezească.
La ieşiri, exista mai mereu o miză: o idilă viitoare, posibilă, improbabilă sau imposibilă. Mie, una, fiind mai sucită, îmi plăceau cele imposibile: era mult de lucru şi, practic, nu se termina niciodată. În marea căldură învăluitoare, ţi se părea că ai pentru ce să lupţi...
Azi, la o oarecare vîrstă, despre care se zice că e cu greutate şi de maturitate, lucrurile nu par să mai stea aşa: timpul e planificat şi, în general, ocupat, intervalul de visare – mai scurt spre deloc, cît despre idile...
Şi totuşi, ceva din spiritul distructiv, oblomovian, dar şi, pe termen lung, cu potenţial creativ al zilelor apăsătoare de vară s-a mai păstrat. Mai încerc şi acum plonjarea în cărţi, diverse. Aceasta mai e întreruptă de sunetele vioaie ale telefoanelor, de astă dată diferite între ele. Sunetele semnalează tot ieşiri.
Ieşirile sînt, acum, în general cu oameni cunoscuţi, de multe ori vechi şi dragi. În aproximativ aceleaşi locuri. Ca o piesă de teatru pe care am tot jucat-o şi continuăm s-o jucăm, dar mereu mai schimbăm cîte un amănunt. Sau ca un număr infinit de repetiţii care nu se mai hotărăsc să ajungă la repetiţia finală, ce să mai vorbim de premieră...
Sau ca un ritual în care fiecare îşi cunoaşte foarte clar rolul şi nu-şi permite să iasă din el. Din simplul motiv, printre altele, că de fapt nu poate. Unii rămîn mereu entertainerii grupului, rostitori de bancuri sau istorioare nostime, cu tîlc sau fără, din lumea largă... Alţii sînt veşnicii filozofi ţîfnoşi, care vorbesc rar, dar, atunci cînd o fac, o fac cu greutate şi, de cele mai multe ori, cu nemulţumire. În sfîrşit, alţii sînt raisonneuri şi atît. Mai sînt unii care vorbesc pur şi simplu în van, neinteresant, şi nimeni nu-i ascultă...
Idilele se prefac în discuţii, de viaţă, uneori contradictorii, între parteneri vechi. Deseori, în lamentări şi reproşuri. Şi, alteori, în entuziasme şi resurecţii, în hotărîri flamboiante şi regăsiri spectaculoase.
Filmele de altădată devin mai mult metafilme, în care recunoaştem referinţe mai mult decît ne bucurăm sau întristăm la ele. Limonada din cofetăriile de altădată se transformă tot mai des în bere sau vin. Şi fundalul vîrstei a doua (spre a treia?) capătă un iz dacă nu trist ori melancolic, măcar duios. Se simt din apăsările timpului şi din incertitudinile viitorului.
Vara însă... stă înainte, cu căldurile ei cu tot, cu apăsarea nemişcării, dar şi cu frivolităţile, posibile încă, ale ieşirii din aceasta. Care devin ceva mai puţin active şi, mai curînd, contemplative.
