„Şi iar vine Crăciunul...“
Nu, cu siguranţă că nu îmi aparţine mie vorba asta plictisită şi acră la adresa Crăciunului. Dar o aud tot mai des în juru-mi, însoţită de: „Parcă timpul ăsta trece mai repede; de altfel, s-a şi demonstrat ştiinţific...“
Nu ştiu dacă e aşa sau nu, cert e că nu mă pot opri să nu observ, cu cît trec anii, lucrurile în repetiţia lor, şi nu neapărat în unicitatea lor, ca altădată. Ca şi cum aş fi cocoţată undeva, deasupra, într-un copac mai curînd chel decît umbros, deasupra tuturor şi a toate cele, şi aş trage cu ochiul (de pe mica mea poziţie nicidecum omniscientă, ci cît se poate de marginală...) la ce se întîmplă în propria-mi viaţă. Şi atunci aş constata următoarele: că în ianuarie, după Sfîntul Ioan (ca s-o luăm de-a-ndoaselea) începe perioada cea mai anostă, lefteră şi făr’ de aşteptări a anului; cînd pur şi simplu tragi înainte, oriunde te-ai afla şi la orice ai lucra, nemaiîndrăznind să te bucuri. Pînă la Sfîntul Valentin.
De Sfîntul Valentin, chiar dacă, în sinea ta, nu ştii dacă să iei sau nu în serios sărbătoarea asta, îţi pui, vrînd-nevrînd, probleme legate de... iubire. Eşti într-o relaţie stabilă şi te prefaci că ţi se fîlfîie de inimioara primită, pentru că ai depăşit acel grad de maturitate? Te prefaci, dar pînă dai într-o criză de isterie a aspiraţiilor romantice...
Noroc că vin 1 şi 8 Martie, sărbători mai aşezate şi mai convenţionale, în care nu neapărat pasiunea face legea, ci curtoazia, aşa că poţi primi sau da mărţişoare, şi fără să-ţi scoţi sufletul din piept. De 8 Martie, chiar, ai o senzaţie formală, de pe vremea „tovarăşei învăţătoare“ care pleca veselă acasă, cu buchetele în mînă, printre cravatele roşii.
Aşteptarea e deja creată: se apropie (chiar dacă de departe) Paştile. Pînă la urmă, doar sărbătorile religioase dau tensiune reală aşteptării: altfel aştepţi mai mult decît o simplă masă cu ciocnit de ouă, cu miel sacrificat şi mituri despre iepuraş. E o aşteptare tensionată, gravă, a ceva esenţial, pe care-l poţi înţelege doar parţial. (Dar cîte lucruri cu adevărat importante le poţi înţelege pînă la capăt?)
După Paşti şi Noaptea de Înviere, nu mai urmează decît... aşteptarea vacanţei de vară. Asta dacă nu punem la socoteală şi aniversările personale ale fiecăruia, peste care nu poţi sări şi care devin ritualuri. Primăvara e una dintre ele, în ce mă priveşte, care, ce-i drept şi din fericire, are mereu iz de zambile.
Constat că vorbesc mai mult de aşteptare decît de sărbătorile în sine: dar nu e oare tînjirea după ceva mai ardentă decît ceva-ul însuşi? Plus că, în cazul sărbătorilor religioase, aşteptările nu se fac la întîmplare, ci sînt pline de ritualuri, cum ar fi postul...
Vacanţa de vară e un festin, ţi-o imaginezi plină de plăceri interzise, de tentaţii exotice şi dulci excese. Plănuirea ei are ceva mai curînd pofticios decît spectaculos: se întrevede acolo un spirit al datoriei de a te distra, cu orice preţ, de a bifa acţiuni şi obiective. Vrei, nu vrei, te întorci bronzat şi cu cîteva destinaţii noi pe agenda personală.
Şi împlinit, desigur. Ai avut vacanţă, fie de un weekend, fie simbolică. Ciclul anului s-a copt, cumva, conform planului unui Big Brother. Cînd te întorci în oraşul tău, aerul se răceşte şi primele frunze ale toamnei încep să cadă.
Începe un sfîrşit de ciclu, la fel ca toate cele de dinaintea lui, dar, evident, diferit. E reală tristeţea de toamnă, venită aşa, fără motiv, odată cu scurtarea zilelor şi răcirea temperaturilor, cu ploile mizerabile...
Şi cu cît totul e mai noroios, şi mai umed, şi mai fără speranţă, cu atît se simte mai dihai apropierea Crăciunului. Căldura apropierii Crăciunului, partea cea mai extraordinară a anului, miraculoasă şi domestică, în acelaşi timp, în care, în sfîrşit, ţi se permite să te bucuri. Din plin. La maxim. Eşti fericit de ce ţi se oferă, dar şi să dăruieşti. Sublimul se schimbă cu uşurinţă în familiar.
După care, evident, urmează Revelionul. Şi cu tristeţea ori acreala din remarca iniţială, constaţi că ţi-a mai trecut un an din viaţă. Dar cîte alte vieţi nu mai apar (ar zice optimistul universalist)?...
