Diversitate, asemănări
În România, în micul nostru univers, sîntem obişnuiţi să avem în jur, în general, oameni la fel. Cu trăsături asemănătoare, cam cu aceeaşi culoare a pielii, chiar cu background-uri înrudite: venim, cu toţii, de undeva de la ţară, doar generaţia diferă. Desigur, şi regiunea, dar, cred, în ciuda glumelor cu ardeleni sau olteni, diferenţele nu sînt chiar majore...
Într-un oraş global, precum Parisul, cei ce ni se perindă în jur sînt mult mai diverşi. Diferă atît culoarea pielii, care poate oscila de la albă la aproape neagră, trecînd prin toate fazele de măsliniu şi ciocolatiu, cît şi trăsăturile feţei şi ale corpului. Ochi mari, căprui ori negri catifelaţi, ochi verzi, alungiţi sau mijiţi; buze groase, senzuale, sau unele atît de fine încît parcă sînt de hîrtie; trupuri subţiri, aproape fără grosime, corpuri în care formele sînt parcă sculptate apăsat, atît sînt de pronunţate. Africa şi Asia sosite în Europa dau o încrengătură de rase şi trăsături cu care noi, bucureştenii – pînă la urmă, la o altă scară, nişte provinciali – nu sîntem obişnuiţi.
În metroul parizian, omenirea e un spectacol. În faţa mea se aşază o foarte reuşită fată cu pielea ciocolatie şi părul decolorat şi întins, purtînd o rochie roz fără umeri, şi sandale tot roz, asortate. Constat că rozul arată altfel pe fond maroniu, poate mai interesant. O altă negresă îmbrăcată corect, cu părul coafat uşor întins, cu tendinţe vizibile de rotunjire se aşază şi ea. Îmi aduce aminte de un anumit tip de funcţionară din România, de la unul din ghişeele cu coadă. Doar culoarea pielii diferă, dar ceva din fizionomia ei îmi sună cunoscut. Am senzaţia de déjà-vu. Pînă la urmă, şi diversitatea asta îşi are limitele ei, există unitate în diversitate...
În timp ce mîncăm pe o terasă, trece o altă negresă, într-unul din costumele lor tradiţionale: lung înflorat. Trece maiestuoasă ca o regină africană în timp ce-şi împinge căruciorul, lăfăindu-şi formele planturoase, dar nu dizgraţioase şi nici lipsite de armonie.
În metrou, îşi face apariţia o fată asiatică cu telefonul în mînă. De fapt, mai toată lumea îşi ţine telefoanele la vedere şi, ori ascultă în căşti, ori butonează frenetic pe ele. E atît de subţire încît expresia „cu mijlocel tras ca prin inel“ i se aplică ad litteram.
La restaurantele chinezeşti, thailandeze, vietnameze de pe Avenue Choisy şi nu numai, chelenerii sînt în general tăcuţi şi serioşi. Nu fac conversaţie de atras turiştii, precum cei francezi şi pare că-şi fac treaba fără prea multă plăcere, dar cu seriozitate. Arată mai curînd ca nişte funcţionari plictisiţi, fără vîrstă. Ce-i drept, la sfîrşit, la nota de plată şi la bacşiş vin, în general, femeile (nevestele?) care sînt mai zîmbitoare şi guralive. Dacă te cunosc mai bine, îşi dau, însă, drumul la gură. Ale cărei colţuri încep să se ridice, ca în desene animate...
Femeia de serviciu de la hotel e neagră-neagră, tuciurie. E subţire şi poartă un turban tot negru. Nu-i place să te bagi în treaba ei, reacţionează ca un animal speriat dacă te apropii mai mult. Aflăm că e din Mali, ca şi toate colegele ei de la celelalte etaje. Vorbesc între ele o limbă aspră, cu mulţi de „r“ apăsaţi. O îmbunează banii, bacşişurile, dar, şi mai şi, atitudinea afectuoasă şi împăciuitoare. La plecare, ne-am îmbrăţişat.
Lîngă hotel era un fast food turcesc, singurul nonstop. Turcii de acolo arătau ca unii români, dar ceva mai bruneţi şi mai sprîncenaţi. Cînd au auzit că sînt din România, au fost foarte încîntaţi: au zis, pe scurt, că Turcia şi România sînt cam o apă şi-un pămînt, că tot avem aceeaşi mare...
Est-europenii au şi ei o patină... distinctă. La restaurante, românii sînt de multe ori confundaţi cu ruşii, şi li se zice, în final, „Dasvidania“. Poate că „Da“-ul comun induce în eroare... Ori şi un anumit fel de a ne purta şi îmbrăca, poate chiar un look?
Toate astea sînt relative şi îmbîrligate. Ideea e că, într-o imensă diversitate, poţi, pînă la urmă, recunoaşte şi gesturi şi atitudini comune, şi că oamenii sînt şi asemănători, indiferent din ce... coclauri vin.
