Hălăduind prin mulţimi
Sînt zile în care vrei să ieşi pe stradă, să hălăduieşti fără să ştii exact unde vei ajunge şi fără vreun scop anume. Pleci de acasă cu un oarecare teritoriu de explorat în minte, cu o hartă mai mult sau mai puţin imaginară.
La Paris, de pildă, poţi porni, la o adică, din zona Châtelet. Mai exact şi mai meschino-pragmatic, de la C&A-ul de acolo. Există momente – se ştie, s-au scris deja tomuri despre asta – cînd, deprimat fiind sau în... „momente grele“, te duci la shopping. Un „shopping“ evident, nu în genul „punct ochit, punct lovit“. Ci cel în care adăşti prin magazine cu orele, căutînd nici tu nu ştii ce, adulmecînd terenul în căutarea unei posibile prăzi, eventual reduse.
Pe C&A-ul despre care vorbeam îl cunosc deja, cu amănunte: la parter e o zonă de bluze ieftine – cam acelaşi model, în toate culorile –, urmată de una mai pustie, cumva după colţ. După care vin scările rulante, care te poartă spre... paradisul de sus, unde, practic, găseşti... de toate. Fuste, bluze, pantaloni, rochii, lenjerie... În perioada soldurilor, e o competiţie şi o goană după umeraşe şi măsuri. Ţi se suflă din faţă, fără jenă, e care pe care... O negresă care nu vede sau nu ştie să citească te roagă să-i spui măsurile. Cauţi, disperată, fusta mini de blugi, gri, cu imprimeurile incluse, şi a dispărut ca prin farmec. Cozile la cabine sînt de o oră, o oră şi jumătate... Urmează coada la plată sau la schimbatul produselor care nu-ţi convin (sport practicabil timp de o lună, atîta timp cît ai bonurile şi nu rupi etichetele...). Doamna de la casă, maronie deschis şi cu ochelari, zice aşa, dintr-odată, că bluza asta verde i s-ar potrivi şi ei, dacă n-ar fi aşa lungă... Orice s-ar zice, e şi asta o muncă, destul de asiduă şi, uneori, exasperantă...
După C&A, o porneşti pe străzi, căutînd, să zicem, un FNAC. Nu te uiţi pe unde o iei, zici că... te duc picioarele. Picioarele, însă, am constatat, mai ales cînd ai ceva pe creier, cînd eşti preocupat, nu sînt cel mai bun ghid. Dimpotrivă: în primii ani de Paris, o luam mereu în sens opus. Acum fac la fel, ajungînd în zone la care nici cu gîndul nu gîndeam... Văd chiar şi un indicator cu République, care, pe vremuri, mi se părea nu doar un capăt de metrou, ci şi al lumii. Oameni liniştiţi şi nerătăciţi stau la mese, cu veşnicul pahar de bere în faţă, sau cu cafeaua crème, neinteresaţi în vreun fel de hălăduirile tale. O nebună, presupun, strigă fără adrisant: „Où sont mes papiers? Mes papiers...“ („Unde sînt actele mele? Actele mele...“), într-o obsesie a căutării identitare, ar spune unii... O alta, cu multe leucoplasturi pe picioare, intră şi meditează în magazinele de pantofi... Tineri cu căştile în urechi fredonează destul de tare melodiile pe care le aud acolo, rupţi de lume.
La un moment dat – o biserică deschisă. Un pastor negru ţine slujba într-o franceză greu de înţeles. Indiferent de ce spune, sensul e acelaşi. Se rosteşte „Tatăl nostru“, la un moment dat. Cu cîtva timp înainte, oamenii îşi strîng mîinile, aşa cum se face şi la Stavropoleos.
De fiecare dată după ce nimereresc în vreo biserică, reuşesc să găsesc drumul. Aşa că, în cele din urmă, am ajuns şi eu la FNAC.
Foro: L. Muntean
