Cerul lui Viorel - din filmul lui Cobileanski

De Igor Cobileanski ştiam de mulţi ani. Filmele lui, în special Cînd se stinge lumina (2006) şi Saşa, Grişa & Ion circulau, erau vizionate şi apreciate în diverse grupuri de prieteni. Se rîdea şi se plîngea la ele aproximativ în acelaşi timp…

Într-un fel, eram bucuroşi, ca şi atunci cînd ascultam, cu aceeaşi savoare, Planeta Moldova: la ei era (cel puţin aparent) şi mai rău decît la noi; se putea şi mai rău, şi mai absurd, şi mai grotesc. De fapt, în timp, am realizat că nu se pune deloc problema lui „şi mai“. Nu sînt neapărat grade de rău, ci versiuni ale lui: cele moldoveneşti au curajul de a fi mai apăsate, mai îngroşate.

În lungmetrajul lui Igor Cobileanski La limita de jos a cerului, care a avut premiera de curînd, lucrurile nu mai sînt atît de îngroşate: eroul filmului, Viorel (Igor Babiac), e ceea ce am putea numi, la prima vedere, un „băiat bun“. Care aparent nu face rău nimănui, e liniştit, încearcă să-i împace pe toţi. Igor Babiac redă mănuşă starea de vegetare a personajului, de confuzie existenţială. Viorel pare a se lăsa dus oriîncotro de cei din jurul său, pare a nu fi capabil de a stăpîni o direcţie proprie. Jocul plat – aproape fără schimbări de stare – al lui Babiac reflectă toate aceste lucruri.  

Prietenul lui, Gîscă (Sergiu Voloc), e dealer, aşa că şi Viorel împarte droguri: e drept că indirect, sub protecţia anonimatului – le pune în cutiile de scrisori. Acelaşi prieten se ambiţionează să construiască, din resturi, un soi de aeroplan care chiar să zboare, e în postură de Icar: Viorel îl urmează. Mama (Angela Ciobanu) îl vrea pe Viorel „om“, în accepţia ei: adică să aibă o slujbă cinstită, să fie angajat undeva permanent – iar acesta, pînă la urmă, se execută...  

Ce schimbă starea iniţială a lucrurilor şi ce îl face pe Viorel să nu mai fie amorf e, evident, dragostea: se amorezează de Maria, iubita coafeză a adevăratului traficant de droguri, Motanul, actualmente în puşcărie.

Maria (Ela Ionescu) nu e deloc obişnuită: are ceva… dincolo de sărăcia, derizoriul şi evidenta lipsă de speranţă a locului: o seninătate, un calm, un soi de adecvare peste medie. Şi peste statutul ei. Nu e vulgară, e bătător la ochi de îngrijită şi… maternă. E, cu siguranţă, mai bună decît lumea în care trăieşte. Cumva asemănătoare personajului Manuelei (Monica Bîrlădeanu) din Despre oameni şi melci (Tudor Giurgiu, 2012). Însă dacă Manuela îşi dorea să scape din mediul respectiv, Maria e mulţumită să rămînă acolo unde e, împreună cu Motanul, iubitul ei, pe care se străduieşte să-l scoată din închisoare, chiar făcînd compromisuri.  

Locul în care se află e sufocant prin insignifianţa lui, prin încremenirea resemnată în lipsa de perspectivă. Nu pare, cel puţin la început, să împărtăşească şi din tragismul celui din După dealuri (Cristian Mungiu, 2012), ci rămîne mai curînd, pur şi simplu, trist şi stătut. Un loc în care personaje precum mama lui Viorel ori dl Vivi (Igor Caras-Romanov) – poliţistul la care aceasta îl trimite pe Viorel să-şi găsească o slujbă – sînt mulţumite să trăiască.  

Incertul Viorel pare să-i asculte şi să vrea să-i mulţumească pe toţi. Deşi îl însoţeşte pe Gîscă în periplurile sale şi îşi ia o slujbă, aşa cum îl sfătuieşte mama lui, de fapt, firul care-i călăuzeşte acţiunile e unul propriu, la început necunoscut, apoi din ce în ce mai la iveală: el este cel care-l bate pe dl Vivi pînă-l bagă în spital; el îl toarnă pe prietenul lui Gîscă, provocîndu-i, pînă la urmă, moartea.

Din „băiatul bun“ şi confuz ajunge, pînă la sfîrşitul filmului, criminal. E adevărat că toate astea le face din dragoste pentru Maria, dar le face pe şest, într-un mod laş, rămînînd acelaşi tip insignifiant. Limita pînă la care are acces e mai mult decît clară: e cea de jos a cerului. Dovadă zborurile (dar şi numele…) lui Gîscă, cel care nu reuşeşte decît să se prăbuşescă după ce s-a înălţat prea puţin cu aparatele lui improvizate.

Ca şi în După dealuri, dar, desigur, altfel, locul în care vieţuieşte îl împiedică pe Viorel să facă bine, îl imobilizează. Morala nu pare să fie posibilă sau tangibilă, într-o asemenea lume.