Femei bărbate şi profesioniste
Filmul Captură la dublu (The Heat, 2013), în regia lui Paul Feig, cu Sandra Bullock şi Melissa McCarthy e, aş putea spune, la prima mînă, ciudat. Comedie, dar destul de neagră. Feminist, dar nu în sensul clasic al termenului.
Comedie neagră pentru că, de cele mai multe ori, la filmul ăsta rîzi cu dinţii încleştaţi. Sînt multe poante fizice, şi sexiste. Căpitanul Mullins, poliţistă bostoneză de cartier – interpretată cu farmec de Melissa McCarthy – este, ea însăşi, o sursă a violenţelor care se petrec în film. E o justiţiară care nu se dă înapoi de la rezolvarea violentă a cazurilor: o violenţă mică, de bully feminin, care se reduce la sucirea mîinii, datul cu cărţi de telefon în cap ori ciocnirea – nu fatală... – cu maşina.
Violenţele au, în general, un scop didactic şi sînt îndreptate împotriva bărbaţilor. De altfel, atît ea, cît şi agentul Ashburn, personajul Sandrei Bullock, sînt femei singure, care trebuie să facă faţă într-o lume a bărbaţilor. O lume evident misogină, în care bărbaţii nu au destulă încredere în capacităţile femeilor, nici cînd acestea se dovedesc chiar mai profesioniste decît ei.
Aceasta este situaţia şefului lui Ashburn (cele două personaje sînt, în general, apelate pe numele de familie), Hale (Demian Bichir), care ezită să-şi promoveze subordonata, deşi aceasta rezolvă caz după caz. Dubiile lui în ce o priveşte sînt în legătură cu abilităţile acesteia de a interacţiona cu oamenii. Într-adevăr, dacă Mullins recurge la familiaritate excesivă şi la agresivitate pentru a-şi exercita autoritatea şi controlul, Ashburn îmbrăţişează mijloacele fix opuse: e distantă şi lucrează ca la carte, respectînd litera manualului întru totul.
Filmul nu e cu totul... feminist pentru că şi cele două eroine sînt satirizate din plin. Totuşi, deşi atitudinile lor sînt, de multe ori, zugrăvite precum absurde sau extreme, acestea par să aibă o scuză: ca profesionistă singură, e greu să supravieţuieşti, ce să mai vorbim să te impui într-o lume a bărbaţilor. Cum sînt văzute femeile profesioniste din poliţie reiese din discursul căpitanului Woods (Thomas F. Wilson): estrogenul le face să fie mai emotive şi emoţiile sînt cele care le conduc în acţiunile lor, mai puţin raţiunea...
Cum bine observase prietena cu care am văzut filmul, cele două personaje sînt nişte inadaptate, nişte... ciudate, în felul lor. Bune în meserie, amîndouă sînt singure, neavînd relaţii aproape cu nimeni. Singura fiinţă cu care „socializează“ Ashburn e un motan portocaliu de împrumut: motanul vecinei, care vine, pe furiş, s-o viziteze... De altfel, aflăm despre ea, pe parcursul filmului, că a fost orfană, crescută de mame sociale...
În ce o priveşte pe Mullins, aceasta are familie, chiar prea din plin... O familie supertemperamentală, pînă dincolo de limita vulgarului. Care o reneagă fiindcă din cauza ei a intrat la puşcărie fratele consumator şi dealer de droguri. Ea spune că l-a băgat la închisoare ca să-l protejeze. Familia o consideră o turnătoare. Cel mai tolerant se dovedeşte însuşi fratele în cauză, proaspăt ieşit din puşcărie.
Scena în care Mullins o aduce pe Ashburn în familia ei este dintre cele mai bune. Felul scrobit şi exagerat office în care arată Ashburn îi face pe membrii familiei Mullins să se îndoiască în privinţa realităţii feminităţii ei şi să-i pună întrebări indiscrete pe această temă, într-un mod tragicomic. Mod în care, de altfel, am impresia că regizorul se raportează la personajele sale pe tot cuprinsul filmului.
E memorabilă, pe linie grotescă, şi succesiunea de scene în care cele două poliţiste se distrează. În care se îmbată criţă şi dansează cu pensionarii dintr-un bar.
Dar totul e bine cînd se termină cu bine: cele două poliţiste reuşesc să găsească un drum comun (cel al integrităţii profesionale şi al feminităţii profesioniste şi unite împotriva – dar şi spre salvarea – bărbaţilor). Precum două Batmaniţe, ele rezolvă, împreună, complicatul caz, folosind un amestec de metode, predominantă fiind componenta dură, à la Mullins. Şi se umanizează reciproc, sfîrşind chiar cu... „o frumoasă prietenie“.
