Disciplină şi protocol - sărbătoreşti
Viaţa în zilele de sărbătoare, mai ales în perioada Crăciunului şi a Anului Nou, nu se desfăşoară întîmplător, ci conform unor ritualuri bine stabilite, aparent leneşe, dar, de fapt, destul de stricte în aşa-zisa lor nemişcare.
Între sărbătorile propriu-zise sînt şi zile de tihnă obligatorie. Pe care trebuie să le umpli cu ceva. Cu ceva adecvat perioadei de vacanţă, în care oamenii se bucură, se revăd unii pe alţii după mult timp şi-i ajută pe cei în nevoie. De asemenea, eşti obligat, iarăşi, (măcar datorită stivei de mîncăruri din frigider) să te… îndopi. Să te „delectezi cu bunătăţile de sezon“. Şi, nu în ultimul rînd, să dai dovadă de Christmas cheer: pe oriunde treci, să faci poante şi să fii „în formă“, cel puţin verbală… „Disciplina“ sărbătorească, în ce mă priveşte, decurge cam aşa: te trezeşti de dimineaţă, la o oră rezonabilă, şi te duci pe lîngă brad. Bradul rămîne un punct de bază, un loc consacrat şi aproape sacru în periplele sărbătoreşti. Mare, chiar gras şi excesiv de împodobit, e, cu siguranţă, întruchiparea „spiritului Crăciunului“, în varianta accesibilă (mai ales de cînd Moşul nu mai vine în carne şi oase, copiii crescînd…). Bradul poate fi pus pe Facebook şi, dacă eşti destul de abil să-l surprinzi din unghiul care trebuie, obţii cîteva like-uri… De asemenea, cu bradul, ai amintiri: îmi amintesc cum, prin anul I de facultate, am adormit sub propriul brad, cu iubitul meu de atunci, pe cînd părinţii nu erau acasă: şi ne-au găsit, la întoarcere, pe carpetele maro chinezeşti… Sau cînd, pe vremea tatălui meu şi a Benzii bune (de jucării…), am ţinut bradul din camera mea pînă-n aprilie…
Ritualurile de sărbători s-au desfăşurat, vrînd-nevrînd, în jurul bradului, pentru că bradul era mare şi ocupa tot centrul camerei, altfel destul de mici. Mic dejunurile se luau în jurul lui. Şi conţineau, „obligatoriu“, produse din porc, cîrnaţi, caltaboşi, jumări şi neapărat cozonac. Eventual ingurgitate în faţa aceloraşi filme de Crăciun (în ce mă priveşte, Slavă Domnului că se repetau: chiar aşa slabe cum erau, îţi creau, totuşi, o stare pozitivă…). Sau pe fondul radioului lui Moş Crăciun…
După care – un oarecare moment de pauză. O oarecare umbră de îndoială despre cum să-ţi umpli ziua sărbătorească ce ţi se cască în faţă: trebuie să fie… ce se cuvine în această luminoasă perioadă. Se cuvin, pe de o parte, primirile: festive, conform unei tradiţii nescrise, cu tombolă şi probe pentru a cîştiga obiectele ce-ţi ies la sorţi. Anul acesta, am avut surprize… incredibile: unii dintre participanţi chiar s-au pregătit pentru respectivele probe şi au spart aerul stătut al camerei, cu vocile lor armonioase…
Pe de altă parte, vizitele: unele pentru prima dată, în care admiri casele oamenilor, gresia lor fantezie sau mixurile de încăperi (bucătăria – sufragerie) şi unde încerci să rămîi vesel, fără să fii beat de-a dreptul, încercînd să întorci conversaţia spre amintiri şi „chestiuni general-umane“, deturnînd-o de la periculoasele (şi inutilele…) bîrfe şi politică.
Apoi, încercările caritabile, unele complet neaşteptate; ca nişte provocări cărora trebuie să le faci faţă, în stil dickensian: un domn pe care-l cunoşti de multă vreme şi pe care-l ştiai într-o situaţie stabilă şi fericită pînă de curînd, se află, deodată, singur şi bolnav în spital, tocmai de sărbători. Normal că, măcar dacă vrei să nu fi vizionat degeaba atîtea filme de Crăciun, te duci şi-l ajuţi. La fel şi pe alţi prieteni singuri, care au nevoie măcar de o vorbă bună pentru a-şi alunga spaimele (the dark side…) timpului sărbătoresc.
În cele din urmă, momentele culminante ale sărbătorilor propriu-zise: Crăciunul şi Anul Nou. În ce mă priveşte, de Revelion, anul acesta s-au întîmplat… miracole: într-un loc mic, dar cu stil, pe care l-am ales pentru a schimba anul, au venit, aproape pe neaşteptate, mulţi dintre cei mai buni prieteni. Şi chiar s-a creat sentimentul de… mai-mult-decît-bine-comunitar, rar şi preţios. Care a compensat toate disciplinele, protocolul şi golurile sărbătoreşti de pînă atunci.
