Pe scări
Pe la 10 ani, venind de la ziua bunicii mele, cu mama mea și cu un tort cu frișcă, am luat liftul. Același bun și bătrîn lift, cu uși din lemn, maronii, de vreo 4 persoane, care ne ducea, fidel, pînă la etajul 5 din blocul de pe Giurgiului, unde locuiam.
Numai că, de data aceea, nu ne-a mai dus ca altădată. Am apăsat pe 5 și același bătrîn și cîndva bun lift a luat-o pur și simplu razna, și-a ieșit din minți și din țîțîni, și, cu o viteză anormală, a trecut de etajul 5, de 6, de 7 și…un pic de 8. (Precizez că 8 era ultimul.) În momentul coliziunii, frișca de pe tort a sărit, ca-n Stan și Bran, pe noi. E adevărat că nu ne-am lovit (ceva din corectitudinea de altădată a liftului s-a păstrat…), doar ne-a zguduit puțin. Zguduitura a speriat mai tot blocul, care a ieșit, cu mic, cu mare, să ne salveze. Zic ”mai tot”, pentru că aproape singurul care nu a auzit a fost tatăl meu. Salvarea a fost ușoară, pentru că ne aflam doar puțin peste etajul 8.
Nimeni nu a fost rănit, toți am scăpat cu viață. Dar ceea ce specialiștii numesc, cred, traumă, a rămas. De atunci nu am mai mers cu liftul, decît în condiții speciale: dacă eram cu cineva în care aveam mare încredere, sau dacă respectivul lift îmi inspira, prin nu știu ce miracol, el însuși mare încredere (pînă acum am pe lista mea doar un singur astfel de lift…).
Fobia asta a generat, evident, mersul pe scări. Sănătos, aș putea spune (dacă nu ai probleme cu genunchii…). Oricum, interesant. Am devenit, conform cîntecului de prin studenția mea, Un om pe niște scări: ”Eu sînt un om pe niște scări / În sus ce e? În jos - nimic. / În jos ce e? În sus - nimic.” (Pasărea Colibri, versuri de Adrian Păunescu).
Cîntecul spune așa, dar eu, una, am constatat că e altfel pe scările reale. Departe de a nu găsi nimic, afli, printre etaje, o întreagă lume. De la clasicele ghivece și foi din calendare lipite pe pereți, afișele cu NU faceți diverse lucruri împotirva conviețuirii civilizate, mai ales unele legate de ghenă, mobile și ustensile scoase pe holuri, pînă la ființele înseși. Animale ori oameni pe care-i poți întîlni prin urcușurile tale singuratice.
Cîinele blocului, protejat, cu semn în ureche și un fel de zgardă, uneori, e un astfel de personaj, fie că-l cheamă Fetița ori Vasile. El poate fi ori excesiv de afectuos, ori exagerat de posesiv în privința teritoriului pe care crede că-l guvernează. Ori o combinție isterică între cele două...
Cîinele e o probă minoră. Pe scările ce le-am străbătut, mi s-a întîmplat să dau nu doar peste locatari ieșiți să fumeze ori să vorbească la telefon, grăbiți, în halat sau papuci, ci chiar peste locuitori umani ai etajelor respective. Ori ai spațiilor dintre etaje, în blocurile care au așa ceva. Într-o seară, coborînd pe semiîntuneric interminabilele scări ale unui bloc de 8 etaje, simt că sînt gata să mă împiedic de ceva. O saltea, un așternut...un om. Un om dormea acolo, alături de bocceaua lui. Nu a fost ca-n filmele de groază, nici pe departe: omul era pașnic, și eu politicoasă. Am bîiguit: ”Scuze că v-am deranjat...”. Și el a răspuns: ”Nu face nimic.” Era aurolacul blocului, locatar cvasi permanent, am aflat mai tîrziu.
Altădată, am intrat în blocul căutat (un bloc socialist ”clasic” de vreo 10 etaje), m-am îndreptat tacticoasă către scări, le-am urcat, am ajuns la etajul 8, unde aveam, pe vremea aceea, o meditație. Cînd să sun, pe apartament era un alt număr, o altă familie...Urcasem cu un bloc înaintea celui căutat, adîncită în gînduri și conjugări latinești (meditația era la latină...).
De altfel, în coșmarurile mele îmi apar mereu mai multe asemenea blocuri aproape identice, și niciodată nu știu dacă am intrat în cel care trebuie...Un alt coșmar este că, odată urcate scările, dau de un grilaj care îmi interzice accesul la etajul respectiv... (mi s-a întîmplat...). Cu toate acestea, continui și voi continua să merg pe scări. Rămîne o experiență interesantă...
