Alte ţări, aceeaşi lume
În ultimii aproximativ zece ani, am tot călătorit, pentru nu prea lungi durate, prin diverse locuri europene. Locuri frumoase, istorice, cu multe de văzut şi la fel de multe de consumat. Evident, diferite între ele; dar şi asemănătoare, dacă nu în arhitectura oraşelor şi mentalităţile locuitorilor acestora, măcar în rutina călătoriilor. Rutină care-ţi dă senzaţia, desigur binecunoscută, că, pînă la urmă, pe undeva, există un număr de pattern-uri detectabile, care se tot repetă.
Începînd cu aeroportul. Spaţiu fascinant în sine, no man’s land şi everyone’s land, al plăcerii de tranzit şi al promisiunilor spre un altundeva. Pentru mine – niciodată liniştit, din cauza senzaţiei de frică ce-şi face mereu drum spre suprafaţă, rîcîind uneori discret, alteori isteric, în ciuda eforturilor mele de a păstra aparenţele. Aşteptarea zborului va avea, întotdeauna, cel puţin pentru mine una, un fior – precum cel de dinaintea unei probe: cea a schimbării mediului cu care sînt atît de obişnuită, cel pămîntesc…
De aceea, orice (foarte scump) sandviş consumat pe plăcutul aeroport Otopeni e înghiţit cu un oarece nod în gît. Orice zîmbet adresat domnului ori doamnei din faţa mea, de la coada de îmbarcare (românilor, cel puţin celor cu care am avut eu de-a face, se pare că le place să se ridice în picioare din timp şi să stea la coadă), e uşor crispat. Frica de fundal mai trece doar în cele cîteva momente uşor atroce, în care primează lupta pentru supravieţuire: cînd oamenii se îmbulzesc în pas alergător spre avion, şi-ţi pierzi imaginarul tău loc în şirul nereglementar, dacă nu ţii pasul; cînd nu ai loc să-ţi pui toate bagajele sus (toată lumea are în exces) şi sari ca un dulău să-ţi cîştigi locul…
Zborul în sine îşi are clasica rutină: pe cursele spre Viena, şi pare-mi-se spre Paris, se aude doamna cu voce de pisi şi piţi, care ne sfătuieşte, pe un ton de mrrr, ce să facem în timpul zborului. După care iei aminte la pasagerul de alături, care, din ce în ce mai des, cel puţin în ce mă priveşte, se dovedeşte a fi o doamnă cu vederi religioase puternice. Şi de data asta, în drum spre Milano, am stat lîngă o tînără mamă foarte inimoasă, dar şi foarte bisericoasă, care mi-a prezentat, printre altele, şi vederile ei despre lume şi viaţă, de altfel foarte juste: să-i ajutăm, prin intermediul Bisericii, pe cei în nevoie, la modul practic (lucru care se face doar la scară foarte mică în România).
De obicei, stewardesele sînt femei, şi nu foarte drăguţe în mod real. Pe zborul Alitalia erau doar domni, şi nu genul Feţi-Frumoşi, ci din cei mai rubiconzi şi cu barbă (mai normali...). Extrem de amabili: o amabilitate pe bune, naturală, neforţată, pe care am întîlnit-o rar, şi cu siguranţă nu în Franţa… Amabilitate ce presupune disponibilitate aproape necondiţionată din timpul tău şi energia ta pentru problemele celuilalt…
După aeroport, cînd ajungi într-o capitală europeană, urmează, desigur, taxiul. Taximetriştii sînt, invariabil, primii localnici cu care iei legătura. Şi, în general, le place să vorbească. În cele în jur de 45 de minute de la aeroport la hotel, eşti pus la curent cu ceea ce cred ei (şi o întreagă categorie – să-i zicem medie – de populaţie) că sînt principalele chestiuni politice, sociale şi economice ale ţării respective. În general privite uşor critic, dar şi cu o tentă de mîndrie naţională. Fie că sînt emigranţi vechi, dar care se consideră nativi, deşi vin din Mali ori Pakistan, fie că sînt (mai rar) francezi ori italieni sadea…
În drumul spre hotel, treci prin centru, unde ţi se arată monumentele locale, două-trei, din care unul e star, şi auzi detaliile din orice ghid care se respectă. La hotel tinzi să ai probleme cu căratul bagajelor, în ciuda bacşişului de care nu uiţi. Camerele, chiar cele bune (de vreo 4 stele), îşi au standardul lor: paturi comode, albe şi nici prea tari, nici prea moi, prosoape albe, la fel, prea puţine umeraşe şi un balcon care dă spre cîteva blocuri care doar noaptea capătă poezie…
Gesturile de rutină se termină cînd coborîm din nou; iar la recepţie, omul de acolo îţi recomandă restaurantul local. Unde, în sfîrşit, lucrurile se destind…
