Siluetă, haine, aparenţe
Se pare că preocuparea pentru siluetă şi pentru kilogramele în plus sau în minus este una dintre cele primordiale ale zilelor noastre. Poţi să scrii ceva senzaţional, să fii foarte fericit sau nefericit, să ai o revelaţie fundamentală în ce priveşte sensul lumii – şi, totuşi, (aproape) nimic nu va conta mai mult în ochii celor din jur decît un număr de kilograme în plus sau în minus.
Îmi aduc aminte că, după ce am născut, a urmat, cum e şi de aşteptat, o perioadă imposibil de stăpînit din viaţa mea. Una în care nu eu eram stăpîna timpului meu, ci acesta mă stăpînea pe mine. Lucrurile se întîmplau dincolo de puterea mea de a le controla: proaspătul venit pe lume îşi cerea drepturile într-un mod firesc de intempestiv. Iar eu, ca persoană, mă dizolvasem, pur şi simplu, în această treabă mai importantă a... universului. Şi nu mai aveam timp să mă ocup de mine sau să mă văd.
Într-o zi, mergînd pe stradă, pur şi simplu, m-am întîlnit cu o fostă colegă de şcoală generală, pe care nu o văzusem de mult. Primele ei vorbe mi-au atras, practic, atenţia că m-am îngrăşat şi că am albit. Ţin minte şi acum întîmplarea, pentru că a fost un şoc – pozitiv, poate, într-un fel, pentru că atunci am realizat că... am uitat de mine. Şi am luat măsuri urgente: m-am dus în baie şi mi-am tăiat, din ce în ce mai scurt, părul încărunţit prematur. Nu ştiu dacă mai are rost să amintesc că respectiva colegă fusese întotdeauna mai mult decît plinuţă, iar la momentul întîlnirii (şi mai ales după) o luase pe calea obezităţii...
Exemplele de acest fel pot continua aproape la nesfîrşit: mai adaug doar că pînă şi la biserică, unde ajungeam mai rar, erau persoane care observau cîte kilograme am mai pus sau am mai dat jos. Asta în timp ce eu, una, eram atît de absorbită de alte lucruri care mi se întîmplau, încît nici nu-mi mai vedeam exteriorul. Hainele le luam mai curînd ca pe un mijloc de... camuflare, decît de a te pune în fason şi de a ieşi în evidenţă. De aceea, ajunsesem ca în anumite perioade – să le zicem introspective –, să nu mai înţeleg reacţiile oamenilor la ele.
Perioadele respective trecînd, mă reîntorceam la realitatea banală, dar utilă: haina face pe om, în multe situaţii; şi dacă nu-l face de-a dreptul, măcar îl deghizează în ce trebuie să fie pentru o perioadă, cît să-şi ducă la bună îndeplinire o treabă sau alta. Am înţeles cu claritate asta, după reacţiile celor din jur: respectul se măsoară, de multe ori, după calitatea hainelor şi corecta gestionare a machiajului.
La shopping sau în saloanele de cosmetică, aceste amănunte aparent nesemnificative îţi atrăgeau un alt tratament – mai... dedicat. O pereche de pantaloni mai strîmţi şi o bluză mai fîşneaţă vor face mereu diferenţa în ceea ce priveşte reacţiile taximetriştilor (se poate uşor observa, după alternarea apelativului „domnişoară“ sau „doamnă“). Părul vopsit sau cărunt are şi el un cuvînt de spus...
Am înţeles că povestea asta cu invizibilitatea e aproape doar autoreferenţială; şi că nu le poţi cere celorlalţi să facă abstracţie de felul în care arăţi şi să-ţi vadă doar spiritul, fără să-ţi ia în seamă şi... învelişul. Majoritatea oamenilor văd doar învelişul. The happy (în opinia mea...) few care pot face abstracţie de lucrurile astea pot fi număraţi pe degete. Tatăl şi bunicul meu făceau parte dintre ei: deşi erau oameni frumoşi, nu le păsa, de la un punct încolo, cum se îmbracă şi ce cred ceilalţi despre asta.
Desigur că, dacă mergem cu judecata mai departe, putem ajunge la situaţii fabuloase, vecine cu nebunia. Majoritatea oamenilor, însă – probabil din fericire – nu-şi doresc să fie invizibili, ci dimpotrivă: să aibă o înfăţişare cît mai plăcută şi mai pregnantă, şi o imagine coerentă, în care trupul şi hainele se asortează cît de bine se poate.
Unii, probabil, se străduiesc să şi le asorteze şi cu sufletul, sau măcar cu ce cred ei că ar fi acesta. Alţii îşi duc doar imaginea convenţională înainte, foarte mulţumiţi. Eu, una, accept, pînă la urmă, necesitatea aparenţelor, pentru că n-am încotro. Îmi doresc doar cîteva momente de invizibilitate...
