Doar moartea...
În ultima vreme, s-au întîmplat cel puţin două tragedii care ar fi putut fi prevenite: moartea lui Ionuţ Anghel, copilul de 4 ani sfîşiat de maidanezi, şi moartea Aurei Ion şi a lui Adrian Iovan. Amîndouă ne-au zguduit, la propriu, pe noi, cei care, altădată, poate, am fi stat cuminţi şi pasivi în fotoliile noastre de spectatori TV.
De ce ne-au zguduit? Desigur, pentru că au fost îngrozitoare şi absurde, aşa cum chiar reporterii care prezentau dezastrele au tot spus: cum, în secolul XXI, să mori sfîşiat de cîini, într-o metropolă, în plină zi, sau îngheţat în pădure, în epoca tehnologiei avansate? Dar şi pentru că, în locul oricăruia dintre ei putea fi, pînă la urmă, oricare dintre noi. Nu au mai fost morţi îndepărtate, cu care să ne identificăm doar în anumite circumstanţe, cu oameni din Asia ori Africa, ba chiar din America, cu care – ne amăgim unii dintre noi – nu avem destule în comun.
Nu. E o moarte în care victimele au fost „ai noştri“. Oameni ca noi. Sau, şi mai grav, precum copiii noştri. Copilul oricui s-ar fi putut afla într-un parc cu bunica, s-ar fi putut duce mai departe şi ar fi putut da de o haită de maidanezi agresivi. Fiica oricăruia dintre noi ar fi putut fi o studentă care s-a dus voluntar în orice fel de misiune şi ar fi putut muri nu doar prăbuşindu-se cu avionul, ci uitată în vreun cătun din România, în care Salvarea nu a ajuns la timp; ori în vreun spital de provincie, în urma unei suprainfectări cu bacilul nu ştiu care, sălăşluitor de ani între pereţii acestuia.
Morţile respective, de asemenea, au fost şi ale unor oameni tineri. Cei în vîrstă, aşa cum îmi povestea o prietenă de curînd despre mama ei şi modul în care a fost tratată la Spitalul de Urgenţă, au, din start, şanse infime. Nu că aşa ar fi în realitate, ci că societatea îi cataloghează aşa: pentru că o societate sălbatică şi săracă nu are destul timp şi destui ochi pentru bătrîni, handicapaţi sau alte persoane defavorizate, înzestrate cu asemenea „slăbiciuni“. E o societate a celor puternici, o junglă în care cu toţii ne luptăm să fim măcar precum Bianca Drăguşanu ori Adrian Cristea.
Cînd, însă, se întîmplă cîte o nenorocire cu cei din mainstream, cei ca noi, ni se cască, brusc, ochii. Paralizăm de spaimă. Realizăm, în ceasul al treisprezecelea, că oricare dintre noi ar putea muri, îngrozitor, practic în orice clipă. De ce? Pentru că autorităţile băltesc în aceeaşi mlaştină precum majoritatea dintre noi: una a inconştienţei şi a clipei trăite, intens, fără consecinţe.
Mă plîngeam, într-un articol precedent, de răceala şi birocraţia absurdă a unor segmente ale societăţii franceze. Mă enervau regulile lor. M-am şi certat cu un prieten intens pe tema asta: pe tema libertăţii noastre, a celor din România, unde nu prea avem reguli, totul se negociază.
Mi-am dat pînă şi eu seama că, da, e aşa, există o latură pitorească şi poetică a libertăţii noastre, cu puţine margini şi fără cine ştie ce responsabilitate. Libertate bună şi frumoasă, în vreme de... pace. Cînd zburdăm cu toţii veseli prin supermarket-uri şi staţiuni, precum de sărbători şi cînd nu e criză.
Am realizat că societatea mi-e asemănătoare: nici eu, nici reprezentanţii acesteia nu ne gîndim destul la consecinţe, sîntem egoişti şi sălbatici. Povestea cu „Carpe diem!“ nu merge decît la bine, iar răul, precum se vede, poate veni oricînd. Amînarea e o altă problemă: în general, amînăm – atît societatea, cît şi indivizii – tot ce-i neplăcut. „Şi mîine e o altă zi“ a lui Scarlett O’Hara, în contextul neaoş, capătă un înţeles negativ.
Principiul plăcerii cu orice preţ şi al datoriei cînd avem timp şi considerăm că e cazul, după care ne-am cam ghidat o viaţă, nu-şi prea are rostul. Datoria, din păcate, trebuie să primeze... Iar egoismul, cel care ne-a asigurat măcar aparent supravieţuirea în vremea ceauşistă, e cazul să ne fie diminuat.
E timpul, îmi repet atît mie cît şi lumii poetico-haotice, să depăşim faza de copilărie. Şi pe cea de adolescenţă. Şi să intrăm în cea, mai neplăcută, de maturitate. Neplăcută, dar mai sigură. Măcar ne va asigura (sperăm...) supravieţuirea.
