Doamna spectaculoasă
Sînt zile în care, fără să faci mare lucru, te trezești că vin poveștile peste tine. Povești de viață, mai mult sau mai puțin senzaționale, ale oamenilor ”mici” din jurul tău. Acum vreo 10 zile, de pildă, una din taximetristele pe care o cunosc de ani, dar n-o mai văzusem de ceva timp, după ce venise la comandă, se tot uita spre balcoanele blocului meu. ”De ce vă uitați?” o întreb. ”Mi s-a părut că-mi face cineva un semn de la balcon.” a răspuns. ”Știți cumva cine stă la etajul cutare? ”. M-am uitat și eu în sus, și n-am văzut nimic – decît aceeași fațadă ușor decrepită (nereabilitată...), invizibilă, de cele mai multe, pentru mine și pentru alți trecători adînciți într-ale lor. ”Nu locuiește cumva doamna Cutare?”, a continuat taximetrista.
Numele, într-adevăr mi-era cît se poate de cunoscut. Era una dintre puținele vecine pe care nu aveam cum să n-o țin minte: mai mult decît prezentabilă, frumoasă și cu un soi de prestanță să nu zicem chiar nobiliară, cu o poveste de dragoste în spate, dar și una de mici mizerii inevitabile între locatari. Era vecina de sus care, punîndu-și, pe la începuturile blocului nostru, centrală proprie, nenorocise încălzirea pe întreaga coloană. Din cauza ei trebuisem să tot chemăm instalatorul și administratorul, să tot reparăm și aerisim caloriferele, care oricum mergeau mai prost. Ba, o dată, ne și inundasem crunt. Comunicasem cu ea destul de des, ba la telefon, ba la ușă, pe tema acestor chestiuni arzătoare, dar, de fapt, îngrozitor de plicticoase și mîncătoare de timp. Vecina, doamna spectaculoasă, pe atunci cu un soț arătos și el, într-o neagră și lucioasă haină de piele și cu un cîine lup, avusese întodeauna clasă în aceste meschine schimburi de replici: recunoscuse, pe undeva, că greșise, nu se certa niciodată, ba chiar zîmbea. Era una dintre dificilele persoane cu care te străduiești să ai un conflict și nu poți, pentru că ”adversarul” ți-e simpatic...
Chestiunile cu încălzirea s-au mai liniștit, și doamna în cauză și cu mine am ajuns să ne salutăm dacă nu cu prietenie, cu vecinătate caldă desigur. Doamna era întotdeauna impecabilă, perfect feminin îmbrăcată, în fuste elegante, dresuri, tocuri, și tot ce presupune o feminitate ca la carte. Și perfect coafată. Eu eram mereu genul de semi mamă - semi adolescentă, în blugi și cu pulovere ușor lălîi, cu părul în dezordine și cărînd jalnice sacoșe de la magazinul din colț. Și totuși, ne simpatizam. Încet-încet, într-o perioadă în care și mie regnul bărbătesc mi se părea cel mai fără speranță de pe lume, și soțul cu haina de piele a dispărut, și cîinele lup. Doamna respectivă și cu mine am intrat chiar în vorbă mai serios, ea mi-a spus unde lucrează și că intenționaează să se mute undeva, lîngă București. Așa a și făcut. Într-o zi a dispărut, și am simțit lipsa prezenței ei pe scările socialiste...Taximetrista mi-a spus povestea ei reală: pe unde a lucrat, ce copii a avut, ce căsătorii...Nimic, pînă la urmă, spectaculos: doar că reieșea că și doamna perfectă se înfruptase din toate mizeriile omenești,. Nimic, însă, din ce mi-a povestit nu i-a știrbit din aură. Pentru mine, ea va rămîne unul dintre miturile de început ale blocului nostru.
