Perspective şi ştafete
Ideea din titlu mi-a venit în urma unei observaţii auzite accidental – una, de altfel, arhicunoscută, bătută şi analizată: cea legată de pensionarii care ocupă „degeaba“ mijloacele de transport în comun. O variantă a celebrei „Vă caută moartea pe-acasă...“
Evident că nu împărtăşesc un asemenea punct de vedere şi cred că nu se pune, de fapt, problema, ca cineva să-l împărtăşească în mod real. Cînd e vorba de propriii bătrîni, bănuiesc că mai nimeni nu e atît de monstruos încît să le dorească ce-i mai rău, doar pentru că fac ca mijloacele de transport în comun să fie mai pline.
Doar că la noi, în discursul public sau semipublic (adică cel din grupurile de prieteni sau cunoscuţi) se vorbeşte într-un fel de cei apropiaţi şi-ntr-unul cu totul de diferit de categoria din care fac parte. De pildă, în cazul bătrînilor: ai tăi sînt una, subiect tabu, nimeni nu are voie să se atingă de ei, stau confortabil pe piedestalul lor familial binemeritat; ceilalţi bătrîni, pe de altă parte, care sînt ai... altora, intră într-o categorie dacă nu duşmană, măcar neutră, cu care nu ai de-a face... Despre ei poţi spune orice, poţi să-i categoriseşti, să le pui etichete – dacă nu ofensatoare, măcar restrictive...
La fel se întîmplă şi cu oamenii care apar la ştiri în diverse fapte negative, chiar catastrofale: „O femeie în vîrstă de 30 de ani a suferit...“; „Un tînăr a fost lovit...“ Cînd auzi ştirile şi vezi că e vorba de nişte necunoscuţi, desigur, manifeşti compasiune pentru ei – dar e un soi de compasiune standard. Sentimentul mai acut (desigur, nu se poate generaliza) e unul meschin şi egoist: te bucuri că în situaţia respectivă nu a fost cineva de-al tău. Şi, eventual, te gîndeşti cum să-i fereşti pe ai tăi, cît şi pe tine însuţi, de respectivul soi de nenorociri.
Tatăl meu spunea că, de cîte ori eşti gata să nu-ţi pese prea mult de cineva, sau chiar să-i faci altcuiva ceva nu prea plăcut, e cazul să te pui în locul acelei persoane şi să te gîndeşti cum ţi-ar fi ţie în situaţia dată. De pildă, în cazul pensionarilor pe care-i „caută moartea pe acasă“ poţi să te vizualizezi pe tine, peste cîţiva ani, în situaţia lor.
E adevărat că faci mai bine lucrul ăsta odată cu trecerea timpului şi cu conştientizarea acestei iremediabile treceri. Cînd semnele vîrstei dau buzna şi peste tine, abia atunci poţi înţelege şi postura... bătrîneţii. Mai concret: cînd încep să te doară încheieturile şi, evident, spatele; cînd te mişti mai greu, te lasă uneori memoria, ba chiar mai adormi, din cînd în cînd, la filme; cînd simţi că nu mai eşti la curent cu tot ce mişcă şi că nu mai eşti la fel de rapid şi de entuziast în a asimila noul, şi că vechiul ocupă o mai mare parte din tine decît acesta; şi, cînd, în sfîrşit, ai tendinţa să dai vina pe „tînăra generaţie“ pentru unele din lucrurile de care eşti, probabil, depăşit...
Atunci îi poţi înţelege mai uşor pe reprezentanţii vîrstei a treia. Pe de altă parte, cînd se întîmplă, în mod (ţi se pare ţie...) cu totul excepţional, ca în postura victimei din faptul divers să fie o persoană cunoscută sau apropiată, precum prietena ta bună care s-a înecat recent, abia atunci realizezi că răul aparent de vitrină nu te menajează, nu te ocoleşte, ci te poate ajunge, dacă nu oricînd, măcar atunci cînd ţi-a venit rîndul...
Dar să nu devenim ieftin-fatalişti. E destul de clar ce am vrut să spun: să învăţăm să ne punem în locul altora cînd tragem concluzii şi emitem generalizări. Faptul că o ipostază pe care, la un moment dat, ai tendinţa să o critici, îţi devine, după cîtva timp, proprie, ca şi cum, în anumite circumstanţe, ţi s-ar preda o imaginară ştefetă, devine, deja, o lege a firii.
Iei interviuri, cu detaşare ironică, unor persoane care aparţin unei alte generaţii şi sînt... uşor ieşite din uz: cu timpul, tu însuţi intri în categoria celui intervievat... Mergi prin sate sau tîrguri de provincie şi te simţi oarecum superior celor de acolo: cînd ajungi în capitale occidentale, precum Parisul, te descoperi pe tine, cu tot orgoliul tău de bucureştean, la fel de provincial...
Chestiune de perspectivă...