Poveste de iarnă
Am văzut, de curînd, un film care mi s-a părut un fel de cumul a mai tot ce au început să însemne poveştile în lumea de azi: Poveste de iarnă (Winter’s Tale, 2014, în regia lui Akiva Goldsman, cu Colin Farrel, Russel Crowe, Jessica Brown Findlay, Jennifer Connely, după romanul lui Mark Helprin).
Desigur, cuvîntul poveste din titlu trebuie să fi avut şi el ceva de spus. Poveste, în primul sens din DEX: „specie a epicii (populare) în proză în care se relatează întîmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste şi în care binele triumfă; basm; p. ext. naraţiune cuprinzînd fapte posibile sau reale.“ Simplificînd şi sintetizînd: evident, la baza întregii încrengături stă lupta dintre Bine şi Rău. La care se adaugă alunecarea în fantastic, în diverse niveluri de fantastic.
Lupta dintre Bine şi Rău într-un basm-film al zilelor noastre nu mai poate fi, desigur, aceeaşi cu cea din basmele-basme ale copilăriei noastre. Şi Binele, şi Răul sînt absolute şi ajung într-un plan transcendental, religios: personajul pozitiv, Peter Lake, interpretat de Colin Farrel (cu o tunsoare şi o culoare a părului halucinante, şi nu în sens pozitiv, din păcate...), la pachet cu calul său înaripat, e un înger; iar personajul negativ, Pearly Soames, jucat de Russel Crowe, e un demon (e nostim cînd, în anumite secvenţe, faţa acestuia se crapă şi apoi se sparge ca şi cum ar fi un vas). Şi asta nu pentru că noi, spectatorii, ne-am imagina că aşa sînt, ci pentru că aceste apartenenţe divine şi demonice sînt rostite, explicit, în film. De altfel, şeful lui Russel Crowe din poveste nu e altul decît Lucifer (alias Will Smith).
Îngerul, în viaţa lui de toate zilele, ce poate fi? Un hoţ. Ce-i drept, un hoţ bun, care fură, dar nu ucide. De ce hoţ? Poate pentru că trebuie să fure, cumva, o halcă semnificativă de Bine din lumea, mai extinsă, a celor răi. S-o fure în sensul de a o restitui celor buni, ca să mai amplifice partea lor de lume. Statutul lui de hoţ nu e ceva negativ, ci mai curînd creativ şi lipsit de determinări. E un hoţ predestinat: a fost trimis în America cu o bărcuţă, precum Oedip, în unele variante, să-şi împlinească destinul; ca hoţ, e capabil să fure viaţa cuiva din... registrul morţii. Hoţul e eroul liber, apt să se mişte între lumi, spaţial, dar şi temporal.
Întîlnirea lui cu Beverly Penn (Jessica Brown Findlay), fata bolnavă de tuberculoză şi aflată pe pragul dintre viaţă şi moarte, îi schimbă (sau îi împlineşte) destinul. Îi declanşează iubirea, dar şi vocaţia de salvator. Momentul întîlnirii cu Beverly e simpatic surprins, mai ales datorită dialogurilor neconvenţionale dintre cei doi: într-o situaţie nefirească (el venise în casa ei să fure), scena reuşeşte să se deruleze firesc, chiar cu umor.
Umorul pare a fi o caracteristică şi a altor dialoguri din film: uneori, involuntar. Multe dintre acestea încearcă, mi se pare, să fie atît de neobişnuite, încît devin, de multe ori, criptice şi absurde, ca şi cum nu ai mai înţelege ce-şi spun, uneori, personajele.
La extrema cealaltă, dar tot într-un soi de grandomanie, ce-i drept plăcută, filmul introduce elemente-simbol cosmice: Beverly, mereu înfierbîntată de boală, e focul care topeşte zăpada (apă şi pămînt). Şi care, după moarte, devine stea – lumină şi cer.
Armonia celestă e reprezentată prin îngeri, stele, calul înaripat (despre care, cu umor, se spune că era de fapt, cîine – desigur, un cîine mitologic). Dar şi prin muzică – Beverly apare prima dată cîntînd la pian. Boala pare un soi de formă de acces la divin, la fel ca fragilitatea morală (a statutului de hoţ al lui Peter).
Filmul se termină cu un soi de happy-end, introducînd reîncarnări şi călătorii în timp. Rămîne o poveste, dar una excesiv de încărcată, o poveste post-postmodernă care nu-şi permite să lase pe dinafară nenumăratele trimiteri nu doar la basmele de altădată, la simbolistică şi filozofie, ci şi la poveştile timpului nostru, deja clasice, cu vrăjitori ori vampiri. Şi totuşi, deşi inegal şi prea încărcat, nu e lipsit de interes.
