Spital, în Franţa
Am avut ocazia, recent, să vizitez, pentru cîteva zile, un spital mare, de stat, din Franţa. Nu ştiam (şi nici acum, de fapt, nu ştiu...) mare lucru despre sistemul lor medical. În orice caz, pot spune că întreaga experienţă a fost destul de şocantă.
Persoana pe care o vizitam urma să facă o intervenţie ortopedică. O operaţie, carevasăzică. A fost plasată într-o rezervă. Lucru care, evident, părea – şi era – pozitiv. Rezerva era roz, un roz spălăcit, imperceptibil.
Dar cel mai fascinant obiect din salon era patul. Patul era metalic – aparent, tipic de spital. De fapt, era ca cele din „Stan şi Bran“, în care piciorul bolnav al lui Bran era mereu prins şi maltratat între cele două părţi ale patului. Patul se ridica, din telecomandă, ori tot odată, ori fiecare dintre cele două părţi componente pe rînd.
Nimic neobişnuit – veţi spune, poate. Dar pentru cineva învăţat cu spitalele de stat din România, în care nu numai că paturile nu fac nimic, ba chiar trebuia să le împarţi, în unele cazuri, cu încă un bolnav, pare mare lucru. Şi nu numai patul era surprinzător, ci şi masa – pe roţi, care se putea duce pînă în dreptul patului, chiar deasupra lui, ca să iei un mic dejun asemănător celor din filmele după Danielle Steel, cînd eroina năştea sau avusese un accident.
Acolo, în filme, micul dejun conţinea chestii colorate şi aburinde, la care se adăuga şi un buchet de flori pus alături.
Nu era cazul aici. În primul rînd, florile erau interzise. Nu e glumă, ci igienă: cel puţin, aşa spunea, alb pe verde, anunţul de pe unul din pereţii aripii C: „Nu e voie cu flori!“ Aduc, pe scurt, microbi.
Pacientul la care venisem era, spre fericirea tuturor, singur în cameră. Avea un fir cu un buton roşu la capăt, pe care trebuia să apese dacă voia ceva de la personalul mediu. Iarăşi ca în filme. În rest, îi mai putea ţine de urît un televizor, dar care, din păcate, mergea doar pe un canal local.
Altfel, ceea ce m-a uimit – mai ales la început – au fost... Regulile. O lume serioasă, mi-am spus, a regulilor care nu numai că se respectă, dar se aplică şi la ore fixe, cu maximă seriozitate.
Înainte de operaţie ţi se dă un dezinfectant cu care să te speli şi cearşafuri sterile cu care să te ştergi. Ţi se ia sînge, ţi se ia tensiunea, orele la care eşti programat se respectă. După operaţie, iarăşi, mai ales, la început, în prima zi, asistentele roiesc în jurul tău şi cam la trei ore îţi fac cîte ceva. Medicamente, tensiune, temperatură, perfuzii...
Dacă pacientul trece cu bine toate aceste teste, sistemul se mai relaxează, aşa, deodată. Suni pentru că vrei plosca, fiind încă la pat – şi nu vine nimeni. O jumătate de oră, trei sferturi de oră... Butonul roşu din camera asistentelor clipoceşte isteric, dar acolo nu e nimeni... Te duci, enervat, după ele prin saloanele alăturate. Cînd, în sfîrşit, le găseşti, se produce o dramă: brusc, devii un infractor, un proscris – ai încălcat Regulile! Nu ai voie să intri în alte saloane, e interzis!
Fiecărui bolnav, singur şi alienat, în cochilia lui, sunînd pînă (în anumite situaţii...), îi vine ori să-şi taie venele, ori să fugă – tot ca-n filme – cu perfuzii cu tot. Ce vremuri erau cele în care, în saloanele pseudoigienice din România, stăteai la şuetă cu toate cucoanele din salonul alăturat. Ba şi cu infirmierele care, odată şpăguite, îşi povesteau vieţile, eventual la o ţigară şi un nes...
N-ai să vezi aşa ceva în Franţa. Aproape niciodată (poate dacă stai mai mult în spital să se întîmple...), asistentele nu discută chestiuni personale, sînt nişte roboţei cvasieficienţi, care, dacă îi întrebi ceva în plus sau le ceri vreo explicaţie, îţi invocă regulile şi repetă mecanic: „Pas de souci...“
Desigur, există şi partea bună: şpaga nu funcţionează. Înţeleg că le poţi da o cutie de bomboane sau un buchet de flori, ca semn de preţuire... Altfel, însă, nu poţi scoate de la ele tratamente preferenţiale sau, măcar, mai personalizate, aşa cum poţi la noi.
Venind dintr-un sistem corupt, stricat, dar şi... mai duios, mai uman, lumea egalitară şi tehnicistă din Franţa pare robotizată şi, într-un fel – scuzaţi cuvîntul tare, dar nu-mi vine altul – comunistă. Îi înţeleg meritele, dar nu i le-am asimilat. Pesemne că sistemul corupt din care provin m-a corupt şi pe mine...
