Mărunte întîmplări din decembrie 1989
Pe 22 Decembrie 1989, la primele ore ale dimineții, mă îndreptam, împreună cu proaspătul meu soț de atunci, spre spitalul Colțea. În urma fugii noastre rușinoase, dar sănătoase, de la revoluție din seara precedentă, cînd începuse să se tragă în jos, proapătul meu soț se alesese cu o apendincită. Lumea se deplasa haotic pe stradă, iar la Universitate era plin de milițieni, scutieri... Aveam obsesia că ne filmaseră, cu o seară înainte, și acum o să ne aresteze.
La Colțea, agitație imensă. Doctorul nostru, care ne era și prieten, l-a internat imediat pe soțul meu, deși i-a spus că și-a ales un moment complet nepotrivit să facă apendicită: tot spitalul era plin de răniți din noaptea de 21. Cîte nu văzuse doctorul în noaptea aia! Nenumărați oameni împușcați din spate, de aproape...Veniseră rănți cu duiumul la porțile spitalului, cu o noapte înainte, și un alt coleg de-al lui, mai mare în funcție, închisese porțile și dăduse ordin să nu fie primiți...
Și totuși, destui fuseseră primiți...În spital era o agitație de nedescris. Ne-am întîlnit acolo și cu un coleg de-al nostru împușcat în plămîni, care se pare că fusese primul rănit de la revoluție, erou în adevăratul sens al cuvîntului...Radiourile huruiau peste tot, în disperare, dînd știri care de care mai senzaționale, incredibile de-a dreptul: sinuciderea generalului Milea, chestia cu agenturile străine care puseseră la cale o lovitură de stat...În sfîrșit, fuga Ceaușeștilor...La televizor, celebra scenă ”a puloverului” ( lui Dinescu, alături de Caramitru), în care, practic, s-a anunțat victoria revoluției și fraternizarea armatei cu populația - din studiourile televiziunii române, care fusese preluată.
Nu am mai rezistat la spital și am ieșit pe stradă, împreună cu mama mea. De altfel, la radio și la televizor apelurile către populație, să vină cetățenii și să apere televiziunea care e în pericol, erau cît se poate de insistente, și au fost și în zilele următoare. Nenumărate mașini, cu steaguri (deja, cred, fără stemă și cu gaură-n mijloc) și oameni exaltați și fericiți, care strigau ”Haideți cu noi!” ( și încă multe altele...) treceau pe lîngă noi și se îndreptau spre televiziune. Eu abia așteptam să merg, dar mama mea a insistat să nu mă duc, mi-a zis că o să iasă urît, că nu-i plăcea cum se prefigurează lucrurile...Contre coeur, și neeroică, am urmat-o...În schimb, ne-am dus la Studioul Sahia, unde lucra ea, care era, atunci, pe Batiștei. Acolo se întîmpla ce s-a petrecut, probabil, în toate întreprinderile socialiste: se dădeau jos portretele lui Ceaușescu de pe pereți, se rupeau cărțile cu poza lui pe prima pagină într-o frenezie a eliberării și a recuperării multor ani care, atunci, cel puțin, păreau irosiți. N-aș fi crezut că poți să simți vreo plăcere, barbară, rupînd cărți, dar recunosc că pînă și eu am simțit-o.
După un timp și alte cîteva frenezii m-am întors la Colțea. Pe seară, doctori, asistente și pacienți erau cuprinși de o altfel de frenezie: cea a teroriștilor de pe acoperișul spitalului. Nimeni nu-i văzuse, dar se trăgea de acolo. Se organizau gărzi, prin fiecare salon. Oamenii erau speriați să nu fie împușcați, dar și dornici de a săvîrși măcar un mic act de eroism. Seara am văzut, cu toții, o nouă scenă a ”Puloverului” (de astă roșu, cel al lui Roman): constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale.
Pe soțul meu nu au avut timp să-l opereze, atunci, de apendicită: s-a dovedit că nu era atît de acută și erau prea mulți răniți împușcați... Am plecat amîndoi din spital, în...aventura vieții noastre. Cronologia zilelor care au urmat e...într-o ”ceață deasă”: în ziua următoare, cred, ne-am dus să păzim Universitatea, noaptea, de...aceiași teroriști (pe care, iarăși, nu i-am văzut și nu i-am prins, dar ne-am simțit utili și civici împreună cu colegii); de cîte ori ieșeam pe stradă, prin centru, se auzeau tiruri de arme, despre care habar nu aveam de unde veneau și dacă erau reale, cert e că ne fofilam pe lîngă ziduri, ne ghemuiam și fugeam de la o clădire la alta; am fost la Casa Studenților, tot ferindu-ne de ceea ce credeam că erau gloanțe, să scoatem un prim ziar studențesc liber; am avut, în sfîrșit, ”curajul” să ne certăm cu diverșii prestatori de servicii care ne nedreptățeau, un fel de ”mică nomenclatură” care, pînă atunci, avea și ea o parte de pîine și cuțit; ne-am întîlnit cu prietenii noștri mai eroici cînd ne controlau în genți, la metrou, să nu avem arme ascunse...
Pînă la urmă, perioada tinereții mele a fost una... revoluționară (dacă e să punem și Piața Universității, care a urmat...). Am avut, pot spune norocul (?), să trăiesc, chair în felul meu mai marginal, nu doar mica istorie cotidiană (în care te duci și te întorci de la serviciu...), ci cea în care se schimbă regimuri și se petrec fapte, reale, de eroism.
Din păcate, în toată epoca aceea de emulație și adrenalină, au murit mulți oameni, mulți tineri (un cimitir întreg...). Înțeleg că mai mulți după 22 decembrie decît pe 21, cel puțin în București. Nu s-a aflat nici acum răspunsul la celebra, dar deja retorica întrebare ”Cine-a tras în noi, după 22?”, ori cine au fost (dac-au fost...) teroriștii.
