Viața ca-n filmele de Crăciun
În fiecare an, între 5 şi 31 decembrie, nu rezist să nu mă uit, iarăşi şi iarăşi, la aceleaşi (deşi, uneori, altele...) filme de Crăciun. Majoritatea (cu foarte mici excepţii, ca-n cazul lui It’s a Wonderful Life – Frank Capra, 1947) sînt de serie B, sau chiar C, şi nu prea aduc nimic nou. Ci pun în scenă, cu mici variaţiuni, aceeaşi şi aceeaşi trăire.
Din nefericire pentru mine, tocmai trăirea pe care o caut – nu doar de Crăciun, ci şi, de multe ori, în restul anului. Pînă la urmă, una evident creştină, de întrajutorare a aproapelui, ce presupune altruism, capacitatea de a iubi şi ierta necondiţionat, şi de a crede în miraculos. O versiune a sacrului în variantă consumistă, idilică, mult mai uşor de dus pentru „cetăţenii“ zilelor noastre, nu destul de iniţiaţi într-ale practicii religioase.
Ce se întîmplă, de fapt, în filmele de Crăciun? Modelul dickensian rămîne schema de bază: un Scrooge, masculin ori feminin, se îndoieşte de simbolul şi puterea sărbătorii, şi de rolul ei în viaţa sa. Numai miraculosul, disponibil şi pentru muritorii de rînd, explicit doar în Ajunul Crăciunului, îi poate revela adevăratul sens al existenţei şi, pînă la urmă, bucuria ei.
Miraculosul bun sau rău. În cazul lui Scrooge, cel de tip sperietoare funcţionează mai abitir, marşează pe neplăcuta latură umană care reacţionează la frică: Scrooge îşi revizuieşte atitudinea mai ales după ce vede, în perspectivă, propria înmormîntare. La fel cum lui George Bailey, eroul din It’s a Wonderful Life, i se pune în scenă cum ar fi fost viaţa pentru cei dragi lui dacă el nu ar fi existat. Sau în One Magic Christmas (Phillip Borsos, 1985), variantei feminine de Scrooge, foarte eighties, întrupată de Mary Steenburgen, i se arată cum i-ar fi viaţa de care era foarte nemulţumită, dacă ar fi fost mai rea, chiar tragică.
Miraculosul bun poate apărea sub forma unui personaj fantastic, Moş Crăciun însuşi, un înger sau un înlocuitor mai... pămîntean al lui; ori drept coincidenţă, evident aparentă. În Mrs Miracle (Michael Scott, 2009), în viaţa unui tată cu doi copii pe care nu-i mai putea stăpîni apare o Mary Poppins mai în vîrstă, menajera-dădacă-bunicuţă ideală, de fapt un soi de înger-vrăjitoare-bună care „makes things happen“ în familia respectivă. Principala acţiune a unor asemenea personaje miraculaose, eficiente şi uşor comice, este tocmai „să lase lucrurile să se întîmple“, impulsionîndu-le doar pe ici, pe colo...
În A Season for Miracles (Michael Pressman, 1999), Emily, mătuşa şi singura responsabilă de soarta celor doi copii ai surorii sale narcomane, găseşte, atunci cînd ajunge la capătul banilor şi al speranţelor, o casă părăsită în care să se adăpostească, care-i oferă şi o nouă identitate. Aparent o coincidenţă, de fapt e ajutată tot de un personaj miraculos, care ia chipul insignifiant al unei chelneriţe.
De multe ori, personajele ajutătoare sînt membri marginali, puţin vizibili, ai comunităţii. De altfel, şi micul derizoriu pitoresc şi fermecător e admis în filmele de Crăciun. El înlocuieşte, de multe ori, perfectul strălucitor din unele producţii mai vechi: imperfectul şi neconvenţionalul acreditează mai curînd miracolele pe cale de înfăptuire, transformările personajelor... În Expecting Mary (Dan Gordon, 2010), Mary, eroina cu nume predestinat, nimereşte într-un soi de paradis de carton, kitsch, al vedetelor fanate, de showbiz la limită cu pornografia. Darnella, personajul care mi-a schimbat percepţia strict Sue Ellen-iană a Lindei Gray, e un soi de Bubulina, umanizată de sentimentul maternităţii ratate: ea o salvează şi o repune pe linia de plutire pe adolescenta gravidă şi rătăcită...
De altfel, ratările sînt permise în filmele de Crăciun. Dacă personajul dovedeşte o doză de umanitate şi, mai ales, de altruism, vizibilitatea lui socială, afirmarea profesională nu prea mai fac multe parale... Asta, şi tolerarea ciudăţeniilor, a schimbările miraculoase, şi sentimentul că nimic nu e imposibil, precum şi o duioşie aproape generalizată faţă de oricine, toate astea fac mult mai frumoasă şi mai suportabilă viaţa din filmele de Crăciun... E drept că doar pe termen scurt (din fericire, pentru excesul – ce ar putea deveni, în timp, sufocant – de idilism...).
