Afară
Ieri am mers puțin pe jos prin București. ”Puțin” înseamnă să străbat o variantă nu foarte lungă a centrului: din Romană pînă spre zona Carol – Traian. Traseu foarte plăcut, de altfel. Cu variațiunile lui, desigur – dar pe oriunde ai lua-o, drumul e la fel de interesant – trece printre case vechi, frumoase altfel și, unele, doldora de amintiri.
Ieri, soare afară fiind, orașul era, la propriu, un furnicar. Un furnicar fericit, în care o mare parte din populația zonei centrale părea că ieșise să se bucure de soare, să se miște pur și simplu pe la orele amiezii și serii. În ciuda cenușiului cotidian, împămîntenit, al orașului. În ciuda poluării evidente, a prafului zburătăcit de colo-colo de ocazionalele rafale.
Pe Magheru se perindau frenetic oameni de toate vîrstele. Pe jos, depășindu-se vesel unii pe alții. Cu cărucioare, cu biciclete, cu trotinete. Chiar și cu role. Era ca-ntr-una din reclamele alea la Coca Cola sau la nu știu ce firmă de telefonie, doar că totul se întîmpla pe bune. O lume on the run, împărtășind o zi cu soare într-un oraș care nu mai părea, în sfîrșit, Dodes’ka-den –esc.
Da, cei cu bicicletele mergeau și pe trotuar. Unii chiar pe biciclete, alții, cuminți și respectuoși, pe lîngă ele, evident ca să nu deranjeze puhoaiele. Alții, mai temerari, de-a dreptul pe carosabil, ridicînd, aleatoriu, cîte o mînă, ca mașinile să-i lase să treacă.
Trecătorii ciripeau făr’de griji (cel puțin așa păreau, desigur, e chestie de dispoziție...) și nu păreau cine știe ce doritori să ajungă undeva anume. Ci, mai curînd, să facă parte din șuvoi. Din șuvoiul unui altfel de oraș: mai liber, mai puțin închistat și amenințat de traficul-teroare, de poluare, cu mai multe spații pietonale și benzi de biciclete. Cu oameni care să se simtă mai solidari și parte dintr-o comunitate. Un oraș, momentan, deziderat.
