La drum – propriul road movie

Dacă ar fi după mine, aş alege să fiu mereu

Dar nu oricum, ci pe post de pasager: mi-ar plăcea să fiu tot timpul purtată de ici-colo, prin lumea largă, fără să mă opresc decît pentru scurt timp şi fără să ajung neapărat la vreo destinaţie. 

Probabil din acelaşi motiv îmi place să mă legăn în orice, de la balansoar la mai complicatele carusele din parcurile de distracţii. Senzaţia de plutire (dar una destul de sigură, fără riscuri explicite), prelungită – desigur, nu la infinit, dar cît de mult se poate –, e una dintre cele mai fericite pe care le-am trăit vreodată. Probabil că aduce cu ideea despre zbor a unei persoane destul de prudente. Zbor pe care unii îl visăm, şi care pentru mine se concretizează în cel pe care-l încercau Wendy şi fraţii ei cînd Peter Pan îi învăţa să zboare, sau Micaela din

(Andre Maurois), cînd încerca să devină zînă. 

De mică, aveam un program bine stabilit, pe care, recunosc, îl cam uram. Nu-mi plăceau lucrurile fixe, deşi le înţelegeam rostul, deşi persoanele cu care făceam diverse activităţi, de la engleză la exerciţii pentru ochi şi gimnastică erau cît se poate de agreabile. Pur şi simplu, de cîte ori mă îndreptam către un astfel de loc al necesităţii, îmi doream ca respectiva acţiune să nu aibă loc. Meditaţia să se anuleze, ora de gimnastică să fie sistată etc. Ceea ce savuram era agitaţia spre aceste locuri, drumul în sine. Desigur, nimic nou în asta: copiii din toate timpurile au avut aceeaşi senzaţie, începînd cu Scufiţa Roşie, care nici nu a mai apucat să ajungă la Bunica... 

Pe drum, de multe ori însoţită de bunicul meu, care era un taciturn, puteam să visez la ale mele, fără să mă întrerupă nimeni. Fie că stăteam pe scaunul vreunui troleibuz, fie că goneam pe străzi, chiar printre maşini. Pentru că eram condusă, şi aveam încredere în însoţitorul meu, nu conta exteriorul drumului, oricîte asperităţi ar fi avut, ci doar interiorul meu. De fapt, succesul maxim al senzaţiei se datora combinaţiei dintre înaintare sau legănare, sau orice fel de mişcare continuă ar fi fost ea, lină sau nu, şi visarea adiacentă. „Pachetul“ celor două era cheia succesului, a unui succes, desigur, lipsit de orişice acoperire practică. Din păcate, timpul (uneori, de fapt de cele mai multe ori, chiar trebuia să ajungi în anumite locuri...) punea capăt, sec şi dureros, acestor senzaţii. 

Revenind. La drum întîlneşti tot soiul de locuri şi persoane. Vizionarea lor

îţi conferă un fel de superioritate – în sensul că, dacă nu te poţi implica prea tare, nu eşti cine ştie ce afectat. O superioritate afectivă, căreia îi putem spune şi superficialitate. Îţi vizitezi „rădăcinile“, ca-n

-uri precum

(Alexander Payne, 2013) sau fostele amoruri (ca-n B

2005, Jim Jarmusch), ori încerci să-ţi regăseşti identitatea pierdută după o traumă, ori o schimbare esenţială – personală

2002, Alexander Payne), ori de familie

Jonathan Dayton, 2006, Valerie Faris). Pe drum, te întîlneşti, ca-n basme (cele mai vechi

-uri, cu Făt-Frumos şi calul lui...) cu tot soiul de personaje episodice, sau adjuvante, de genul Sfînta Duminică, Zîna cea bună, Fomilă sau Setilă ori vreo albină sau furnică. 

Acestea îţi pot da cîte un sfat, sau pot măcar, dacă sînt dintre cele înţelepte, să-ţi mai arate mersul lumii, şi să te mai ajute să-l înţelegi. Să te ajute să alegi soluţia „corectă“ la vreo cotitură, ca să nu nimereşti în fundătura care te paşte dacă alegi drumul greşit. Sau, dimpotrivă, te răpesc, precum Calypso ori Circe pe Ulise, ori Lupul pe Scufiţa Roşie – te abat de la drumul drept, deturnîndu-te de la scopul final (dacă ai vreunul clar în minte) pentru o perioadă. 

Soluţia e să-ţi găseşti, în cele din urmă, rostul: fie că e vreun punct fix de pe la marginea drumului, fie că e în mişcare. Numai să fie al tău şi să conteze. Aşa te poţi bucura în continuare de drum, şi poţi îndura trecerea timpului care-ţi fragmentează alunecarea, legănarea, visarea.