Administratorul și cîinele
De cînd ne-am mutat în blocul în care stăm acum, au existat, în zonă, niște prezențe constante. Zona nu a fost și nu este una deosebită prin ceva anume: e un loc nici prea frumos, nici prea urît, nici prea în centru, nici prea la periferie, în care se învîrte o lume nici prea burgheză, nici prea interlopă...
Cînd am luat în stăpînire apartamentul, și am venit pentru prima dată aici, la sfîrșit de ani 90, am avut, inițial, o reacție de respingere. Uitîndu-mă mai bine în jur, am reușit să descopăr niscaiva poezie pe sub obișnuitul cu tentă de derizoriu.
După mai mulți ani de locuit aici, pomii au început să crească, iarba să se-ndesească...Copacii s-au umplut de păsări, e adevărat că în cea mai mare măsură ciori. Și totuși, mai în fiecare dimineață, în afară de croncăniturile de rigoare, și pe lîngă strigătele celor în jur de 4 pescăruși aciuați pe acoperișul blocului de alături, se auzeau și se aud și niște triluri cu adevărat frumoase. Partea interlopă a lumii, alcătuită dintr-o serie de domni în vîrstă veșnic abțiguiți, care stau de vorbă, beau sau, uneori (și doar unii dintre ei) cerșesc, tot cu timpul, nu mi s-a mai părut amenințătoare: respectivii moși erau de-ai noștri, intraseră în peisaj...
Aceeastă lume pe alocuri precară, dar statică și nepericuloasă, era dominată de 2 personaje: Costică, dulăul din parcare despre care am tot scris; și dl Dumitrescu, administratorul. Despre Costică se știe deja că era un cîine bătrîn și galben cu ochi, după părerea mea, profunzi, care s-a luptat cu mulți alți căței (dovadă nenumăratele urme de pe botul său), dar niciodată cu oameni.
Dl Dumitrescu (pe care mult mai trîziu am aflat că îl chema și Mihael) a fost administrator aproape de la început. Era un domn parcă mereu de vîrstă medie, nu foarte slab, nici prea înalt, cu o figură plăcută și mereu jovială. Răspundea în glumă la orice-l întrebai, dar fără să întreacă măsura. Și în fiecare glumă a lui era și o fărîmă din ceva serios (cum ar fi, de pildă, faptul că, tu, locatar onorabil în respectivul bloc, nu ți-ai plătit întreținerea...). Ceva serios strecurat în așa fel încît să nu fie deloc jignitor ori insinuant. Cînd aveai o problemă, inundație ori vreo altă calamitate, răspundea prompt, dar nu servil. Se vedea că nu-i făcea plăcere să fie scos din casă pentru respectiva chestie, dar, totuși, nu pregeta să-ți sară în ajutor. Pe scurt, pentru mine, una, era Admnistratorul. Perfect potrivit în rolul lui.
Vocea lui, zglobie, se auzea distinct din spatele blocului, de cîte ori trecea pe acolo. La fel cum lătratul gros, monoton și cumva lipsit de entuziasm (își făcea doar datoria...) al cîinelui Costică se auzea din același loc. Sigur că un om și-un cîine nu pot fi puși pe același plan... Doar că amîndoi făceau parte din geografia locului – erau Locul, două din fețele acestuia.
S-au dus amîndoi, și om, și cîine, cam în același timp. Cîinele a fost denunțat de cineva, dus la hingheri, de unde l-am salvat, dar, totuși, s-a îmbolnăvit. La vreo 6 luni de cînd a fost luat din locul său, a murit.
Ce s-a întîmplat cu dl Dumitrescu e cu adevărat grav, de-a dreptul tragic. Întorcîndu-se de la Enel, unde plătise factura pentru bloc, pe trotuar fiind, pe una din străduțele din zonă, a fost lovit de o mașină. De o mașină care se ciocnise de o altă mașină și care apoi a ricoșat pe trotuar. A fost dus la spital, dar a murit aproape instantaneu. O moarte absurdă și violentă pe care nu am cum s-o înțeleg. Sper că se va face dreptate și cine-i vinovat își va ispăși pedeapsa.
Oricum, de atunci, locul ăsta parcă nu mai e același. Și-a pierdut identitatea, e oarecare. Și, mai ales, e foarte trist.
