Pe geam: bărbați și femei
Unul dintre binecunoscutele dezavantaje ale locuitului la bloc este faptul că, vrînd-nevrînd, trăiești într-o relație mult prea apropiată cu vecinii: le împărtășești, prin geamuri și pereți, o parte din zbaterile zilnice și dramele existențiale. Tot așa cum și ei, la rîndul lor, ”se înfruptă” din ale tale.
Și asta cu precădere cînd geamul tău e foarte apropiat de o serie de alte geamuri dintr-o altă latură a blocului. Latură din care, mai ales dacă locuiești acolo de ceva timp, îi și cunoști pe majoritatea locatarilor. E adevărat că una e să te întîlnești cu ei, în carne și oase, pe lumina zilei, și alta să auzi niște voci, în noapte, despre care nu știi exact ale cui sînt. Totuși, le auzi...
Cînd treci, uneori, prin fața ușilor oamenilor, sau cînd deslușești vocile de pe geamuri, totul e învăluit într-o altă aură, care pare mai gravă. De pildă, te nimerești în fața unei uși, din spatele căreia auzi niște înjurături și voci ridicate: ai tendința să te gîndești imediat la o dramă, la victime, persoane oprimate, în special de sex feminin... După care, dacă reflectezi mai bine, persoana de sex feminin din spatele ușilor închise ai putea fi chiar tu: de cîte ori oamenii nu își aruncă vorbe grele între ei, care, după un timp, se poate să nu mai însemne mare lucru; și dacă le-ar auzi cineva din afară de fiecare dată...
Desigur, asta nu înseamnă că aprob înjurăturile și țipetele, Doamne ferește, ci doar spun că se mai pot întîmpla, fără să fie neapărat o dramă la mijloc... Ca-n Rear Window- ul lui Hitchcock (1954), în care irezistibilii Grace Kelly și Cary Grant chiar descoperă o crimă, adevărată. Acolo, aproape totul se petrecea la geam. Aproape de geam stau și eu mai mereu, și aud mai tot ce se poate auzi de pe celelalte ferestre deschise (așa cum și ceilalți mă aud pe mine, cu siguranță).
Cînd se lasă seara în mahala, și oamenii se întorc de la serviciu, încep să se audă mai dihai... chestii. Întîi, undeva în zare, dintr-un geam mai îndepărtat, un monolog interminabil spus de o voce feminină, egală și nu foarte inteligibilă, ușor bîiguită, ca o litanie. O litanie cu care, noi, femeile, (cel puțin unele dintre noi...) sîntem foarte obișnuite: cea a reproșurilor față de partenerii-bărbați, care, evident, nu fac niciodată decît o mică parte din lunga listă de lucruri pe care le așteptăm de la ei (desigur, dacă e să întrebăm și partea ”adversă”, nici noi nu prea îndeplinim lista lor...).
Monologul acesta continuă nedeterminat. Peste el se suprapune vocea mai stridentă a unei alte vecine, care are reproșuri punctuale la adresa bărbatului ei. Uneori se aud clar, alteori se pierd în ceața eternelor repetiții. Din cînd în cînd, se distinge și cîte o voce bărbătească: una în defensivă, conciliantă; cealaltă mai dură, întrerupînd bîzîitul feminin cu cîte o palmă verbală, dură și la obiect, ușor vulgară (cele două reacții posibile?).
Nu contează cine știe ce conținutul conversațiilor. Ni-l putem cu ușurință imagina. Contează veșnica dinamică și dihotomie a relațiilor dintre sexe. Atît de greu de (re)conciliat. Și mai contează faptul că, în oricare dintre cele două situații, putem fi oricare dintre noi. De altfel, eu, una, am și fost. Sînt sigură că și vocea mea s-a auzit, pe alte geamuri, de nenumărate ori.
