Melancolia de după
Cred că de la Irina Nicolau am aflat, pentru prima dată, că timpul sărbătorilor e complet altul decît cel al vieţii de toate zilele. Pe lîngă valenţele lui sacre, are, după cum poate constata oricine, alt ritm, unul dacă nu neapărat mai leneş, măcar mai fluid – timpul sărbătorii curge continuu, puţin stînjenit de neplăcutele obiceiuri fixe, precum plecatul la serviciu la 8,30 dimineaţa.
Nu e simplă nici trecerea de la timpul rutinei cotidiene la cel al sărbătorii. Cel dintîi se bucură de o simplitate uşor de stăpînit în repetiţia ei lipsită de nuanţe. Cel de-al doilea lasă loc pentru alegeri, ceea ce nu-i deloc uşor. Libertatea lui e, uneori, mai apăsătoare şi mai greu de dus decît monotonia celui dintîi.
Timpul sărbătorii presupune şi o agitaţie legată, desigur, de pregătirea casei, a mesei etc. pe care sărbătoarea le presupune. Dar şi, mai ales, o perioadă de... adăstare alături de cei apropiaţi. Minunată, pe de o parte, şi deloc uşoară, pe de alta: oameni ocupaţi, care se văd, confortabil, două ore pe zi, împărtăşesc, acum, brusc, 12 ore treze... Teoriile împărtăşirii fericite se bulucesc aici: dar pînă să ajungi acolo, cred că ai multe asperităţi de netezit. Convieţuirea idilică nu-i deloc uşoară...
O-nveţi (de fapt, o reînveţi de fiecare dată, cu ocazia fiecărei vacanţe...) şi pe asta. Apoi încerci organizarea acestui flux continuu de timp luminos. Strălucirea e prea orbitoare şi cere prea mult de la tine, biet muritor şi slab organizator... Dar încerci: un coş cu de toate, un cocktail atractiv de sărbători etc.
Pe scurt, trebuie să conţină chestii casnice: luat mese în familie, măcar două. Nu din alea cu tăvile în faţa calculatoarelor, fiecare în bîrlogul – pardon, camera lui. Nu. Ci la o masă comună, eventual cu faţă de masă pe ea, cu farfurii, pahare şi tacîmuri de bună calitate. La care lumea spune la început o rugăciune şi poartă o conversaţie decentă. De preferinţă: planuri de viitor. Aşa te poţi bucura fără, neapărat, să le îndeplineşti vreodată...
Apoi, distracţii. Distracţii cu orice preţ, că şi de-aia e vacanţă. Să vină mulţi prieteni – cît de mulţi încap într-un apartament de bloc –, să bea, să mănînce şi să spună fiecare cîte ceva, măcar cîte o poveste, snoavă, relatare... Doar să participe şi, iarăşi, să împărtăşească... Vinul să curgă şi nimeni să nu fie lăsat pe dinafară, oricît de insignifiant ar părea în viaţa lui de toate zilele...
O altă distracţie „obligatorie“ e dansul, mai ales în noaptea de Revelion. Dacă ai norocul să nimereşti într-un loc unde „toată lumea rîde, cîntă şi dansează“, n-ai decît să faci şi tu la fel. Mai ales dacă cei mai mulţi dintre cei de acolo par neinteresaţi de ce cred ceilalţi despre modul lor de a se mişca, dacă ştiu sau nu paşii – fiecare legănîndu-se, lasciv ori ba, în legea lui...
Mai există un soi de obligaţie, nescrisă, de a ieşi, măcar un pic, în natură, în aer liber. Una-două zile la munte nu pot strica: stăm într-o cabană confortabilă, bem şi mîncăm pînă nu mai putem, după care, printre ghiftuieli şi poante de pahar, mai scoatem cînd şi cînd nasul pe afară, ca să facem doi-trei paşi şi să nu ni se depună caloriile... Cînd ieşim, admirăm neapărat peisajul, de obicei feeric, pentru că la munte, vrînd-nevrînd, tot se văd ceva înălţimi...
Ar mai fi cîteva lucruri de adăugat,
: facem niscaiva fapte bune, ajutăm un om sau un animal cît de cît defavorizat, ne mai ocupăm de morţii noştri, şi gata cu timpul de sărbătoare. Printre atîtea ironii, şi în ciuda lor, timpul respectiv îşi are rostul lui: evident, de tihnă, dar şi de împărtăşire, mai aproape de cea dorită, cu cei dragi...
Cînd ia sfîrşit, întotdeauna e mai mult decît trist. De fiecare dată cînd se termină sărbătorile de iarnă, mai că-mi vine să plîng. Mi-e tare greu să mă readun şi iar (!) să merg mai departe, reîntorcîndu-mă la timpul obligatoriu al vieţii de toate zilele...
