Locurile, oamenii şi poveştile Lilianei Nicolae

este cartea de reportaj (Casa de Pariuri Literare, 2015) pe care

şi-a lansat-o de curînd la Bookfest. Multe dintre reportajele ei au apărut chiar în

(altele au fost făcute pentru

şi Radio România Actualităţi). Primul ei merit e că reabilitează un gen, din punctul meu de vedere, esenţial pentru presa scrisă, destul de uitat şi neglijat, şi anume reportajul, în accepţia lui „curată“, clasică. Cu reporterul dedicat, care se deplasează la faţa locului, unde nu numai că stă de vorbă cu oamenii, ci şi observă tot ce mişcă, neomiţînd nici un detaliu relevant. Ba chiar participă la acţiune, existînd drept personaj şi un „eu naratorial“, care trăieşte din plin momentele (mănîncă, bea, vorbeşte, oboseşte), fără a face exces de opinie: „Peste cîteva zile, ne întîlnim să alergăm împreună. (…) Doamna Pagu îmi dă primele lecţii. (…) Îmi arată şi curînd prinde viteză. Eu – pe lîngă ea, încerc să ţin pasul.“ („

“)

Liliana Nicolae îşi păstrează, de fiecare dată, în poveştile ei, obiectivitatea jurnalistică. Căci, de fapt, ea scrie poveşti, dar poveşti adevărate, cu oameni adevăraţi. Diferenţa dintre acestea şi proza scurtă e că, în cazul celor dintîi, stilul nu contează foarte mult: reiese, implicit, din bogăţia conţinutului. Realitatea bate stilul. 

Dar care este această realitate? Este cea a „României profunde“, cum a tot fost numită. O colecţie de mituri şi brand-uri naţionale, locuri controversate, în jurul cărora a fost ţesută, în timp, o aură – locuri precum Delta, Zimnicea, Sighişoara, satul Buzescu, Valea Jiului, Cuca Măcăii şi Cucuieţii din Deal. Şi personaje emblematice pentru cîteva probleme importante şi nerezolvate ale societăţii româneşti de tranziţie şi posttranziţie, precum: autiştii, bolnavii de SIDA, persoanele cu sindrom Down, homleşii, copiii abandonaţi, bătrînii, preoţii. 

Spaţiile în care intră autoarea îşi au legile lor. Una dintre ele este lentoarea, nemişcarea caracteristică locurilor în care nu se întîmplă nimic. Dar despre care, de multe ori, locuitorii lor cred mai mult bine decît ar trebui: „Oamenii cartierului, însă, nu se grăbesc niciodată. Fac totul în propriul ritm, dictat de un

Vorbesc cu străinii care vin prin cartier. Se strigă la poartă. Îşi umplu sifoanele.  Vecinii se mai vizitează. (…)“; „Avem de toate! Şi sîntem în urcare“, spune una dintre fetele din Cazăneşti, care nu e nici sat, nici oraş.

Oamenii, unii dintre ei, se cred, de asemenea, (şi) altceva decît sînt: „Anatol Ghilea este un bărbat înalt şi slab, cu mîinile muncite. Se recomandă fermier. (…) De ceva vreme, şi-a pus în cap să facă Căzăneştiul din nou comună. Zice că e inamicul public nr. 1. Aşa îl vede primarul. Alţii spun că e reclamagiu de meserie.“ Alte personaje, însă, mai ales cele aflate în situaţii defavorizate, chiar tragice, sînt prezentate cu o anumită duioşie, afectivitate, pe un alt ton, nici acesta lipsit de obiectivitate: „Alexandru, Mădălina şi Florin au ochii alungiţi, faţa puţin turtită şi un zîmbet larg. Ai putea să crezi că sînt fraţi. De fapt, au sindromul Down. Iar persoanele cu sindromul Down arată cam la fel.“ („Cromozomul care dă peste cap ordinea din corpul nostru“)

Două personaje se disting în mod special din poveştile Lilianei: domnul Câmpeanu – un orfan care moare de frig şi de foame la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare. Şi doamna Pagu, o alergătoare acum octogenară, care poate fi considerată un alter ego al autoarei (şi una, şi alta, văzînd lumea din mişcare): „Apoi, femeia care a mers toată viaţa pe jos a ieşit la pensie. Îi murise soţul şi simţea că pică într-o depresie. «Trebuia să iau măsuri!» – îmi spune pe un ton hotărît, aproape milităresc. «Neapărat trebuia să fac ceva!» Şi a început să alerge. La început, prin parcul central din Bacău. (…) Însă, alergînd aşa, prin parcul din Bacău, lîngă care era şi un combinat care emana tot felul de mirosuri, l-a cunoscut pe cel care urma să-i devină al doilea soţ. Şi lui îi plăcea să alerge.“