Fîs de ianuarie
Perioda din ianuarie, de după sărbători, e una de-a dreptul searbădă. Am auzit la știri că e cea în care noi și semenii noștri suferim mai abitir de depresie. Pare destul de logic. Înainte de sărbători, în decembrie, așteptările și dorințele ni se tot gonflează, devenind aproape de nestăpînit, anticipînd strălucirile ce se prefigurează. Odată ce acestea (Crăciunul cu toate ale lui) sosesc, balonul devenit aproape mutant plesnește, cu un mare fîs, neprealăsînd nimic în urma lui (sau, cel mult, o dîră de detergent ieftin).
Fîsîirea în cauză se așterne cam de dinainte de revelion: de prin ultima zi de Crăciun, simți că magia e pe cale de dispariție și începe să se instaureze o cvasi-panică pe care, cu cît zilele trec, cu atît mai puțin o poți stăpîni. Totul culminînd cu prima zi a noului an, de fapt primele ore ale acestuia, petrecute insolit, în fața Bibliotecii Naționale, pentru a recupera un prieten rătăcit. Împreună cu un șofer de taxi (tipic!) moralist. Interesant, dar nu destul de vesel și nici de… glamorous.
Continuă, apoi, de Bobotează, într-un fel, desigur, diferit. Mă duc, ca de obicei, să iau apă sfințită și să ascult una dintre cele mai frumoase slujbe pe care le știu. După ce scap, încet, de o coadă la care lumea se străduiește să rămînă civilizată (măcar la biserică), îmi iau sticla de doi litri, de plastic, cu apă sfințită și mi‑o pun în rucsac. Ca mai în fiecare an, de Bobotează, vremea e aproape de gerul ce-i poartă numele. E umed, frig și alunecos. Cumva, adîncită în eu știu ce gînduri, nu prea-mi dau seama de nimic. Și merg. Așa, pe jos, mult, aș zice. Pînă ajung cam prin dreptul Bisericii Albe. Chiar acolo, nu știu cum se face, dar mă trezesc pe jos, zguduită, pe de o parte, și, pe de alta, cumva dedublată: ca și atunci cînd am căzut de pe bicicletă, mă văd, cu uimire și ușor dispreț, cumva de sus. Îmi văd neîndemînarea și mă privesc cum aterizez doar ușor pe spate. Și nu-mi vine să cred că (iarăși) mi se-ntîmplă mie, că eu sînt persoana într-o situație defavorizată, eu sînt actrița unei scene la care, altfel, aș fi asistat doar ca martor sau chiar spectator, la știri, să zicem. Mă zgudui, dar nu pățesc mare lucru (cu excepția durerii obligatorii): sticla din rucsac m-a ferit de un impact prea puternic.
Mă duc, în zilele următoare, ca să ies din atmosfera casnică pe care o tot construisem cu atîta minuție, să mănînc undeva în oraș, într-un loc destul de standard: La Plăcinte. La Plăcinte am învățat cum să mă așez direct și repede, o singură persoană fiind, acolo unde chelnerii nu m-ar așeza de bunăvoie aproape niciodată, și anume la o masă mai mare, de patru persoane. Dacă te repezi cu oarecare siguranță de „om al locului“ spre acea masă, se pare că mai nimeni nu te oprește. La mesele de lîngă mea, oameni veseli și gureși, în grupuri sau cîte doi. Întotdeauna e reconfortant să tragi cu urechea, pe termen scurt, la conversațiile de la mesele alăturate. La cea de grup, cîțiva destul de tineri vorbesc despre niște reclame și promoții: aud, de mai multe ori, cuvîntul „struți“. Vor să folosească struți, se pare, Dumnezeu știe pentru ce. La masa cealaltă, de două persoane, nu e un cuplu de îndrăgostiți. Sînt doi oameni serioși și responsabili: consilieri personali în materie de viață sănătoasă. Discută, cît se poate de serios, ce ar trebui să mănînce oamenii cu care au de-a face. El îi propune ei o acțiune, ceva care presupune și o expoziție. Ea îi răspunde, serios, că momentan nu are timp. E timpul să se mai ocupe și de propria ei dezvoltare.
Programul de post-sărbători se încheie cu ultimele vizite de sezon. Nici o vizită nu e plicticoasă pînă la capăt, chiar dacă nu-ți pune nimeni dulceață în galoși. În fiecare dintre ele se poate întîmpla cîte ceva. În cea dintîi, în ordine cronologică, stăteam cu toții liniștiți și îmbuibați, cînd, deodată, s-a repezit-rostogolit dintr-o parte a camerei în cealaltă, cu un sunet războinic, de atac, o pisică rotundă ca o minge din care porneau cele patru lăbuțe. A fost ca un fenomen meteo ori astrologic. A trecut…
Într-o altă vizită (următoarea), am redescoperit sifonul, cel de pe vremuri, pe care-l umplea sistematic bunicul meu. Cei la care am fost stăteau undeva la casă, aproape de periferie, și aveau chiar doi sifonari în apropiere, de la care se aprovizionau regulat.
În fine, în cea din urmă descindere, am jucat, în sfîrșit, Killer (pentru unii cunoscut drept Mafia) – jocul cu doi criminali, un polițist și o seamă de oameni cinstiți, în care se înfruntă binele și răul. Dacă cei doi criminali rămîn în joc pînă la sfîrșit, răul a triumfat. Altfel, dacă ambii sînt scoși din joc, se lasă cu victoria celor cinstiți. E un joc de intuiție și înfruntare psihologică. Partea interesantă e că, de multe ori, pe mine, una, cel puțin, mă ia cu fiori reali. Se fac acuzații, se spun lucruri tranșante, uneori, chiar în aceeași familie (date fiind rolurile).
După tot acest amalgam, s-a terminat și perioada de depresie și tranzit și am reintrat cu toții, pare-se, într-una nouă, responsabilă.
