Mame, pui şi taţi – pisiceşti şi omeneşti

În subsolul blocului meu şi într-un fel de minicurte interioară din faţa gemuleţului de la subsol s-a aciuat o pisică. O pisică foarte mică, firavă, tărcata clasică, în nuanţe mai deschise. O mîţă despre care ai crede că e pui, cînd, de fapt, s-a dovedit că e o vajnică mamă. Pisica asta a fost găzduită de locatari miloşi în spaţiul subsolului tocmai pentru că a avut pui. Aşa minionă cum e, a adus pe lume doi urmaşi: unul asemănător ei, gri tărcat, şi unul negru. Puii păreau în stare bună. Cînd ajungeai la blocul cu pricina, îşi iţeau capetele circumspecţi prin gaura de la subsol. 

Mama lor, vigilentă, patrula prin curtea interioară, nelăsînd pe nimeni să se apropie prea tare. Aşa mică precum era, nu se dădea înapoi de la a-ţi tăia calea, pe fondul unui mieunat apăsat. Dacă-i dădeai ceva de mîncare, nişte bucăţi de carne, să zicem, mînca din ele, apoi se oprea. Îşi căuta din ochi puii, care nu ieşeau din bîrlog fără aprobarea ei, îi chema cu un alt fel de mieunat, mai scurt şi mai gutural. Apoi lua în gură cîte o bucată de carne şi o ducea puilor, care se aplecau asupra acesteia delicat. 

Oamenii din bloc le puneau boabe pentru pisici mai tot timpul. Într-o zi, am surprins un motan cenuşiu mîncînd din respectivele boabe. Avea cam acelaşi model ca pisica, dar era mai mare, cu capul mai proeminent şi cu un mers mai apăsat. Motanul venea pe acolo în mod regulat: nu stătea mult, dădea cîte o tură, mai mirosea, lingea sau se juca cu cîte un pui şi-şi vedea de treburile sale, oricare or fi fost ele.

În timp, am descoperit încă un motan, negru, făcînd acelaşi lucru. Nu ştiu cum e cu paternitatea la pisici, însă cert e că toţi păreau o familie. Privindu-i, pe parcursul a cîteva zile, chiar vreo două săptămîni, nu am putut să nu fac o paralelă cu familiile omeneşti, atunci cînd li se nasc copiii. 

E drept că, în asemenea situaţii, îndeobşte nu e vorba de doi motani, ci doar de unul. Comportamentele sînt, însă, asemănătoare: puiul stă pitit în pătuţ, în spatele gratiilor protectoare; mama îl hrăneşte, întîi din propriul ei lapte, avînd aproximativ aceeaşi înfăţişare ca şi a pisicii: un amestec de devotament hotărît şi lipsă de vlagă. Iar tatăl, fiinţă umană lucrătoare, vine şi pleacă, jucîndu-se cu puiul şi hrănindu-l cînd e acasă, e adevărat că, atunci, poate mai destins decît mama (desigur, sînt şi destule excepţii, schema e adeseori, cu succes, încălcată).

În cazul mîţelor, nu am asistat la vreo scenă de conflict între mama excedată de statul excesiv cu puii şi posibilul tată care îşi continua cu graţie peregrinările. Probabil neamul pisicesc ia mai în uşor aşa-zisele stereotipuri de gen, conform cărora masculii şi femelele aceleiaşi specii au comportamente diferite binecunoscute în anumite situaţii standard. În schimb, după vreo două săptămîni, am surprins schimbări în felul de a se purta al pisicii mamă în raport cu puii ei. 

Respectiva pisică a început să iasă din curtea interioară unde stăteau puii, să fie tot mai des dincolo de gărduleţul mai mult sau mai puţin simbolic. Prefera locuri mult mai nesigure, prăfoase şi aglomerate, precum trotuarul din faţa blocului ori, mai ales, dedesubtul maşinilor parcate acolo. Gradul de risc (de a primi şuturi sau de a fi călcată de una din maşini) nu părea deloc să o îndepărteze de acele spaţii ale acţiunii. În felul ei, pisicuţa ajunsă mamă prematur reintrase în circuit. Se reîntorsese în lume: lumea ei, cea a pisicilor vagabonde…

Du-te-vino-ul motanilor devenise (temporar), dacă se poate, şi mai irelevant. Dar mai neimportantă devenise şi traiectoria puilor. Unul chiar dispăruse: cel gri. Înţeleg că îl luase cineva, sau aşa s-a dus zvonul. Nici în ce-l priveşte pe cel negru pisica nu părea să mai arate aceeaşi devoţiune. Pe scurt, îl înţărcase şi-şi reluase libertatea.

Pentru mamele umane, se ştie, e ceva mai greu. Se pot desprinde ele, aparent şi parţial, pe la cîteva luni ale copilului, ducîndu-se la „serviciu“: dar de fiecare dată cînd se întorc acasă tot performează mişcarea inversă. Nu se desprind niciodată total, nici măcar atunci cînd, după vreo douăzeci de ani, puiul decide să-şi părăsească bîrlogul.